„A trăi cu precizia unui desen”*

beckett-fail-better

                       

             Foarte rar se întâmplă să fii liber, ca actor. Să te simți cu adevărat liber, în ciuda tuturor constrângerilor (aduse în mod natural de text, de regizor, de scenă). Să nu vrei neapărat ”să se-nțeleagă”, să placi, să te justifici, să explici. Să ai atâta încredere în ce faci încât să poți lăsa publicul să înțeleagă ce vrea el, nu ce vrei tu. Să lași puțin deoparte orgoliul tău de artist care vrea să se vadă, să fie apreciat și lăudat, și să dai voie autorului să zică ce are el de zis, prin tine. Să-ți asumi măcar o dată în viața ta de pe scenă că nu tu trebuie să te vezi, ci el. Să vezi luna, nu actorul care indică luna zice Yoshi Oida (în Actorul invizibil). Să fii ”cartea” pe care o deschide publicul. Și atât. Canalul de comunicare. Și ca orice carte, să-ți asumi că poate unora le vei stârni interesul, iar alții te vor închide după două pagini.

                         Să încerci o dată, cu sinceritate, să nu demonstrezi nimic. Nici că ești bun, nici că ai (re)inventat teatrul. Să-ți dai voie să te pierzi în forma și conținutul altcuiva, să-ți asumi rolul de mesager, care poate primi și înjurături,  sau uși trântite în nas, furia provocată de mesajul transmis. E minunat. E eliberator.      

                        Când am început să lucrăm la ”Suntem Ultimii 5” nu știam nimic, nici măcar cum o să se cheme. Asta a fost și salvarea noastră: nici unul dintre noi nu avea o părere preconcepută despre Beckett. Știam că unii îl încadrau la ”absurd” și că alții nu erau de acord cu asta, dar habar n-aveam în care tabără ar trebui să ne poziționăm. Am lăsat asta pentru altădată. La prima vedere ni s-a părut fascinant și greu – atât actoricește, ca tehnică și precizie cerute din scriitură, dar și pentru public (cititor/spectator), ca tip de codificare a limbajului, și ca ruptură față de tot ce era ”acceptabil” și ”comercial” în peisajul teatral românesc.

                        N-am avut timp să ne gândim la asta. Eram prea absorbiți de ”misterul Beckett” și de nebunia lui Mușoiu (regizorul) – Dragoș are un curaj care fascinează și care se molipsește; și o minte limpede, hotărâtă. Ne-am trezit așadar într-o căutare. Am vrut să descoperim împreună ”cum e Beckett”. Și mai mult, să vedem ce iese dacă facem cum a vrut el să facem. Eram ca niște copii care au descoperit o comoară și încearcă să descifreze harta împreună. Stăteam cu ochii în ”instrucțiuni” și încercam: ”Jucătorii (1, 2, 3, 4) măsoară cu pasul suprafața dată. Suprafața: un pătrat. Lungimea unei laturi: 6 pași. 1 intră prin punctul A, își parcurge întreg traseul și i se alătură 3.” Și tot așa.

                         Ok. Am zis: ”hai să vedem!” Pentru prima oară când toată lumea căuta cu aceeași intensitate. Fără să vrea să iasă în evidență, sau să-și impună părerea/gustul. A fost o experiență curată de laborator. Am văzut cum un grup de oameni mega talentați și cu experiență diversă s-au lăsat pe ei deoparte, au ieșit din propria zonă de comfort, și i-au permis lui Beckett să existe. E ca atunci când ești în fața a ceva foarte mare și forța aia te face să te pleci respectuos, chiar dacă nu știi de unde vine, ce înseamnă sau ce vrea să-ți transmită.

                       Pe 6 și 7 octombrie am scos premiera. Beckett n-a devenit ușor între timp. Nici nu avem pretenția că l-am înțeles până la capăt. Uneori am impresia că e ceva mult mai mare care se comunică prin noi, dincolo de ce suntem noi conștienți. Dar atunci când repetam, când încercam diverse propuneri pentru o scenă, un mers, o voce, puteam de la un moment dat să recunoaștem când ceva ”e Beckett” sau ”nu e Beckett”. E ca un fel de ureche care ți se ascute căutând prin întuneric. Apare un simț în plus, un instinct care te ghidează, pentru că ai fost sincer și ai respectact regulile.

                           ”Dance first, think later” zice Beckett. Asta am și făcut. Și n-aveți idee cât de eliberator a fost. Să te duci la teatru fără ”drame”, fără frici – că dacă nu știi nimic dinainte oricum n-ai nimic de pierdut… Să te poți antrena pentru precizia pe care o cere el. La fiecare pas, ritm, ton. Să ajungi la o formă atât de exactă încât mintea să nu-ți mai opună rezistență. Să te simți cu adevărat liber, în forma aia fixă.

                            A fost 100% un „laborator Beckett”. Sigur că ne-am întâlnit și cu publicul. Sigur că în capul nostru se sparg roșiile acum, nu al lui… Dar nu contează. Varietatea interpretărilor spectatorilor e fascinantă. Fiecare imaginează și duce munca noastră mult mai departe. Pentru mine a fost o lecție de curaj. Al lui Beckett – să nu uităm că el și-a asumat ceea ce nouă ni se pare ”revoltător” acum vreo șaptezeci de ani! Și tot atunci a dat celebra premieră  a spectacolului Breath– la care a strâns toată lumea bună din Londra – un spectacol care dura doar 25 secunde. Se auzea pentru 5 secunde un plânset de copil la naștere, apoi 10 secunde o inspirație profundă și 10 secunde o expirație; apoi din nou plânsetul, care era chiar finalul. Totul într-un dozaj perfect calculat. Nu cunosc pe nimeni de la noi care să-și poată asuma un asemenea val de furie și revoltă. A, ba da: Dragoș Mușoiu. Singurul „nebun” care a avut curajul să se bage în așa ceva, chiar de la început, cu atâta sinceritate și credință.

                      Iar nouă… sau mă rog, mie mi-a prins atât de bine! Pentru că după zeci de spectacole la care auzi constant ”se înțelege” sau ”nu se-nțelege”, aici am avut ocazia de a rămâne concentrată pe ce am de făcut, nu pe ce se înțelege. De asta s-au ocupat Beckett și Mușoiu. Iar Beckett a zis foarte clar că ”dacă aș fi știut mai multe despre personaje, ar fi fost acolo, în text”.

                               Gânduri pe post de concluzii:

  1. E cât e. Fiecare are voie să-și tragă propriile concluzii. ”Înțelege cine poate.” :) 
  2. Nu îl înjurați pe Beckett. Era de o sensibilitate sfâșietoare. Poate de aici și viziunea ”mai dark, așa”. Pentru că toate îl loveau direct, cu precizia și acuratețea cu care a scris. Eu îl bănuiesc cu o formă de autism, în cel mai frumos sens posibil, pentru că toate descrierile lui sunt extrem de senzoriale și de sensibile. Citiți proza lui scurtă, acolo veți găsi toate personajele. Sunt recurente.
  3. E ok să nu avem cu toții aceleași gusturi.
  4. E ok să ne explorăm și umbrele, nu doar lumina.
  5. E ok și dacă se întâmplă ca măcar o dată să simt ceva în loc să înțeleg.

 

PS: Poate că sună cam egoist ”necomercialul” ăsta pe care ni l-am asumat cu atâta mândrie. Și poate că e. Poate că e de-a dreptul infantil. Dar asta nu înseamnă că nu așteptăm și nu respectăm publicul. Ca orice spectacol, și al nostru are sens doar în prezența lui. Și avem atâtea de învățat din întâlnirea asta! Fiecare feedback e uimitor, e fabulos. În prima seară s-a râs la prima piesă, în a doua s-a aplaudat. Spectacolul, pe cât pare de fix, pe atât e de viu. Se reflectă diferit în ochii privitorilor și atmosfera din sală se modifică radical. E cea mai dementă experiență teatrală pe care am trăit-o până acum. Și într-un fel, poate cea mai intimă.

                               Dați-vă voie să greșiți! Dați-vă voie să experimentați, să căutați, să nu vă luați așa în serios, să greșiți, sau să displăceți măcar o dată! Cât de rău poate fi? Ce se poate întâmpla? Pentru mine, aici a început libertatea. Ca artist. Mi-am adus aminte de „Electra” (absolut genială, fabuloasă, cathartică) a lui Zholdak, unde ieșeau oamenii revoltați din sală și m-am simțit onorată și liberă.

                            ”Generația tânără vrea libertate.”Electra – Andryi Zhlodak, Teatrul Național din Macedonia.

 ”Suntem Ultimii 5” – Cinci piese scurte de Samuel Beckett face parte din programul 9G la TNB și următorul spectacol e pe 23. Hai la teatru! :)

*titlul este de fapt o trimitere (inconștientă) la cartea lui Eugenio Barba „O canoe de hârtie”. În capitolul A trăi cu precizia unui desen antropologul subliniază necesitatea rigorii pe care noi am explorat-o la „Suntem Ultimii 5”: „Acțiunea actorului e reală dacă e disciplinată de o partitură. Termenul de partitură (întrebuințat pentru prima oară de Stanislavski și reluat de Grotovski) aplicat actorului indică o coerență organică. Tocmai în virtutea acestei coerențe organice se poate duce munca asupra pre-expresivului ca și cum ar fi independentă de muncă asupra sensului (lucrării dramaturgice) și se poate orienta conform propriilor ei principii, ajungând la descoperirea unor semnificații care nu sunt evidente și instaurând dialectica procesului de creație între organizare și hazard.”

Și dacă tot am deschis cartea, vă las și un gând de-al lui Meyerhold, din același capitol: „Fantezia spectatorului lucrează astfel sub impactul a două impresii, una vizuală, alta auditivă. Aici stă distincția dintre teatrul vechi și teatrul nou: în cel din urmă expresia plastică și cuvintele sunt supuse fiecare ritmului care le e propriu și se pot chiar despărți.”

file_529818_manonwirereview

Un actor în căutarea echilibrului

Despre cum să fii motivat și creativ chiar și când nu “curg” proiectele unul după altul.

  • Propune tu. Caută texte, selectează, citește, tradu tu dacă trebuie. Asociază-te cu oameni dragi, în care ai încredere, și faceți proiectul vostru. Nimic nu-ți va da mai multă energie decât anticiparea repetițiilor și “creșterea” spectacolului vostru.
  • Continuă să te antrenezi. Corp, minte, suflet, întotdeauna mai ai ceva de lucrat. Poți, în sfârșit, să-ți antrenezi instrumentul, cu totul, sau o măcar cu câte o “clapă”. Poți deveni mai sensibil, mai flexibil, atât fizic cât și mental, ca fiecare casting/audiție să te găsească în formă.
  • Vezi cât mai mult teatru și film. Și orice te mai inspiră, operă, balet, spectacole de păpuși, nici nu contează. Important e să știi ce se întâmplă în jurul tău. Să fii prezent și deschis față de un context din care, în fond, faci parte. Mi se pare atât de evident, că nici nu mai dezvolt cât de important e și cât de multe ai de învățat din asta. E esențial.
  • Acceptă experiențe noi. Dacă ești deschis, poate apărea oricând un proiect care are nevoie de voluntari, sau un job nou, poate un part-time prin care să-ți îmbunătățești abilitățile de comunicare, sau să înveți cine știe ce lucruri total noi, care să-ți folosească la următorul rol.
  • Învață ceva nou. O limbă străină, un instrument, ia cursuri de canto, sau de tango, acesta este momentul perfect să te apuci de ceva ce ți-ai dorit de mult și nu ai avut timp. Și în plus, va fi ceva nou de trecut la cv care îți poate mări plaja de personaje pe care poți să le interpretezi.
  • Ieși cu prietenii. Da, actorii au nevoie și de o viață socială echilibrată. Asta uneori înseamnă să poți ieși din cercul colegilor, să te vezi cu rudele, sau cu prietenii din alte domenii. Îți vei aduce aminte că lumea e mult mai mare și că dacă ție nu “ți-a ieșit” o scenă, n-a murit nimeni. Mai mult: acolo, afară, e plin de personaje și situații interesante. Viața e cea mai mare sursă de inspirație și e bine din când în când să-ți dai voie să trăiești cele mai banale experiențe. S-ar putea chiar să fii fericit. În plus, sentimentul de aparteneță, atașamentul, stabilitatea oferită de un grup de prieteni sinceri sunt lucruri care te țin sănătos și echilibrat.
  • Fă cât mai bine ceea ce faci deja. Spectacolele deja “rulate” au și ele nevoie de atenția ta. Amintește-ți ce te-a entuziasmat prima oară când ai primit un anumit rol și vezi ce s-a schimbat între timp. Continuă să te întrebi cum ai putea azi să faci ceva mai bine la personajul pe care îl joci. Reconsideră situația. Poate că sunt anumite aspecte pe care le-ai conștientizat abia după două stagiuni… sau poate că între timp ai descoperit nuanțe noi. Propune-ți tu ceva nou, dă-ți o temă care poate era acolo, dar ai neglijat-o. Experimentează. Din nou și din nou. Aici și acum. ( E foarte trist când vezi un actor tânăr că joacă de parcă l-ar fi “acrit” 50 de ani de carieră.) Refresh yourself. O întrebare nouă pe spectacol și e deja ceva. Nu doar că vei deveni mai bun în spectacolul de azi, dar vei deveni un actor mai conștient, îți vei crește respectul de sine și încrederea în munca ta. În fond, e treaba ta să te duci fericit la teatru. Vei acumula mici reușite personale care te vor motiva să cauți mai departe, cu energie și scop nou. Și nu în ultimul rând, te vor duce către următorul rol. Un actor motivat, captivat de personajul pe care-l joacă, propagă o energie atrăgătoare. Proiectele vin atunci în mod natural.
  • Trăiește. Iubește. Creează. “Don’t learn how to act, learn how to live” zice Grotowski. Protejează-ți energia și investește-o în lucruri care chiar contează pentru tine.orice îți face plăcere. Investește în ceea ce iubești, pentru că doar acolo poți deveni foarte bun fără să-ți pese de ce primești înapoi. Manifestă-ți creativitatea, indiferent ce înseamnă asta pentru tine: un hobby, un part-time născut din pasiunea pentru dans, creșterea unui copil, voluntariat la Greenpeace, adăposturi pentru căței, nu contează. Orice te face să te simți mai împlinit, mai “rupt-dar-fericit” când pui capul jos seara pe pernă, fix asta te va face să devii un actor mai bun.

Vă las mai jos două resurse foarte interesante pe subiectul ăsta:

  • Un interviu cu Kate Winslet despre felul ei de a aborda actoria și despre cum „a te ține ocupat” e singura soluție pentru a te îmbogăți, atât ca om, dar și ca actor.

 

O duminică frumoasă și o săptămână cât mai creativă să aveți!

 

Recomandări de weekend

Teatru:

Romantic Fools – în seara asta la Godot. Un text cu mult umor despre dragoste, despre oameni îndrăgostiți și felul lor de a-și complica viețile, despre incapacitatea de a-l înțelege pe celălalt. Nu vă faceți griji, nu e nici siropos, nici didactic… pur și simplu o să vă recunoașteți și o să vă distrați. Un spectacol inteligent, cu actori foarte faini și dragi mie.

 

Film :

Noaptea Albă a Filmului Românesc! E un fel de “all in one shot”. De văzut, neapărat, cât mai mult din program!

Pelicula – prima ediție a unui festival de filme din America Latină! Sună atât de exotic încât trebuie încercat. Mai multe despre filmele din festival găsiți aici:

„Prin Película îmi doresc să aduc România şi America Latină mai aproape“

iar bilete pe https://eventbook.ro/elvirepopesco .

 

Muzică:

Bucharest Music Film Festival. Seara, dacă treceți pe la universitate, e ok să vă opriți să  „aruncați o ureche”, nu se știe când s-ar putea să vă atingă ceva… :)

 

Recreațional:

În weekendul ăsta se întâmplă Ham Fest ! Un eveniment caritabil organizat de asociația Red Panda dedicat “cățeilor și oamenilor lor” cu jocuri, concursuri, demonstrații de dresaj și multe alte surprize… O ocazie minunată de a petrece o zi în aer liber, de a învăța despre beneficiile aduse de un prieten patruped, sau de a ajuta cățeii din adăposturi. Ne vedem acolo!

Mai multe despre eveniment aici:

Ham Fest 2016, în acest weekend la Bucureşti

Să aveți un weekend minunat!

 

 

Prima zi de blog!

ana by Iulian Nan 

 “Caietul” meu de actorie

 

 

Astăzi este prima zi a blogului meu. Un blog despre actorie, despre experiența încercării de a afla ce e actoria, despre parcursul aventuros al actorului liber profesionist (în România!), despre viața privită prin “filtrul” actoriei. Actoria ca mod de viață.

 

Mi-am dorit să devin actriță din clasa a 8a… Aveam 15 ani atunci! Asta înseamnă jumătate din viața mea!!! M-am luptat să-mi urmăresc visul, să pot face teatru la liceu, la facultate, apoi am făcut și un masterat și un doctorat… totul din dorința de a aprofunda, de a căpăta noi cunoștințe și abilități, dar și experiență, din convingerea că “învățatul” actoriei nu se termină niciodată. Încă mai cred asta. Este un proces în care “sapi” tot mai adânc și cu cât te duci mai adânc, cu atât devine mai vast. Să descoperi actoria e ca și cum ai face scufundări într-un lac (aparent) în care te duci tot mai adânc, totul devine sălbatic, întunecat, dar apoi ți se deschide în față o vale subacvatică superbă, imensă, vie, colorată și realizezi că de fapt ești pe fundul unui ocean infinit.

Am călătorit prin lume făcând workshopuri pe metode despre care la universitate doar citisem. Am citit multe cărți, am lucrat cu tot felul de regizori și coregrafi, am căutat să am cât mai multă experiență, în săli mari, sau mici de tot, în baruri, în spații improvizate, sau în teatre de renume… și cu toate astea, când ajung la audiții/castinguri, sau la prima lectură mă simt din nou ca la început, în disconfort și total neîndemânatică, întrebându-mă dacă chiar am învățat ceva în toți anii ăștia.

Bineînțeles că în situații din astea nu prea ai ce să faci decât să lași tot ce știi deoparte și să-ți dai voie să experimentezi (cu grație și vulnerabilitate), să trăiești o experiență cu totul nouă și să vezi ce iese de acolo. (Sau să vezi ce iese din tine, acolo! :) )

Problema cu actoria e că uneori poate s-o ia razna destul de rău. Te poate sfâșia pe dinăuntru, poate să te facă să vrei să fugi urlând până pe partea cealaltă a Pământului. Dar într-un mod absolut bizar, te îndrăgostești de procesul ăsta. Este ca atunci când ești îndrăgostit iremediabil și uiți să mănânci, să dormi… Realizezi că râzi și plângi și lucrezi de 12 ore, sau poate 14, dar n-ai vrea să fii niciunde altundeva. Și apoi te simți recunoscător și norocos că ai reușit cumva să ajungi aici, să faci ceea ce iubești, cu oameni uluitor de talentați de la care înveți în fiecare moment, și mai iei și bani pt asta! :)

Sună patologic, știu, și poate că într-o anumită masură chiar e. Oamenii “normali” nu trec prin asta zi de zi, poate doar ocazional, în cele mai extraordinare momente ale vieții lor. Dar poate că fix pt extraordinarul ăsta ne și facem actori… Actoria îți poate provoca cele mai fericite, dar și cele mai groaznice momente din viața ta. Devine treaba ta, ca actor, să manageriezi cumva momentele astea și să le integrezi în viața ta personală, să îți găsești echilibrul prin celelalte aspecte ale ființei tale.

M-am hotărât să scriu despre experiențele asta. Și s-o fac public, ca să-mi întăresc angajamentul. M-aș bucura să aflu dacă aveți gânduri, preocupări sau experiențe similare. Întotdeauna îți prinde bine să știi că nu ești singur. Și de asemenea, dacă sunt poate alte aspecte legate de actorie care vă preocupă… vă rog să-mi scrieți mai jos, la comentarii.

Temele mele principale, sau categoriile (în termeni de blogging :) ) includ:

1.Repetiții

2.Spectacole

3.Workshopuri

4.Filmări

5.Ședințe foto

6.Evenimente relevante. Festivaluri. “Exerciții de generozitate.”

7.Întâlniri cu profesioniști remarcabili

Blogul meu e un exercițiu, o provocare să fac ceva curajos și absolut nou. Am citit de atâtea ori bloguri care m-au inspirat, m-au ajutat cumva și mă tot întrebam despre ce aș putea eu să scriu. Acesta este răspunsul și încercarea mea. Felul în care mă accept ca persoană care se gândește (poate prea mult) la ce face. Este ocazia mea să descopăr bloggingul ca pe o experiență care să mă îmbogățească, să mă provoace, sau măcar să-mi dau voie să greșesc încercând.

Bine ați venit pe blogul meu de actorie! :)

Ps: Încă am foarte multe de descoperit despre ce presupune să ai și să întreții un blog, multe lucruri tehnice (etichete, butoane, foarte multe opțiuni), așa că vă rog mult să aveți răbdare, o să-mi găsesc calea cât de curând!