water circles

Actorul și responsabilitatea

„If we agree that the actor must be aware of the world in which he lives in order to be an artist with a point of view, it must become equally clear that he needs not only to take control of his own destiny, but also to define where his true destination lies.” Uta Hagen

 

Am luat o pauză de la scris pe blog în februarie, când ceea ce se întâmpla în țară mă făcea să stau mai mult în stradă. Mă simțeam descurajată și fără sens, cumva, lipsită de mijloace reale de a “schimba ceva’’. Tot ce puteam să fac era să joc și să #rezist. S-au născut multe discuții atunci despre gradul de implicare al “politicului” în artă și invers. Despre dacă e ok sau nu să protestezi și “la locul de muncă”. Am zâmbit amar, am ascultat, am meditat, m-am revoltat… și apoi m-am dat cât am putut eu înapoi, pentru a putea gândi mai limpede, continuând să mă întreb: Ce pot face eu? Care e responsabilitatea mea?

 

Câteva luni mai târziu, m-am trezit mărșăluind din nou: contra violenței împotriva femeilor, sau pentru a nu uita ce s-a întâmplat la #Colectiv, etc. Mai mult, am dezvoltat (împreună cu Alex Călin) o campanie de strângere de fonduri pentru realizarea de manuale pentru elevii nevăzători. Asta e. Trăim într-o societate care ne dă continuu motive de revoltă, de protest, de acțiune. Practic asta face fiecare din noi, în felul lui: acționează , REacționează!

 

Pentru mine nu există dihotomie între om și actor. Fiecare actor e, în primul rând, om. Și n-o să cred pe nimeni care-mi spune că atunci când urcă pe scenă încetează să mai aibă opinii, dureri, aspirații și că e doar “la muncă”. Un fals “profesionalism” care ne ține într-o zonă confortabilă – ca nu cumva să supărăm pe cineva.

 

Dar rolul nostru, ca actori, nu e doar acela de a spune povești. E minunat, dar poveștile alea au un sens – aduc eroi în discuție, sau dimpotrivă, zmei, pe care îi descoperim, îi denunțăm, îi pedepsim. Ce sens ar avea poveștile dacă “zmeii” din viața reală n-ar fi nici măcar reclamați?! Cred că teatrul e despre viață. De aici provine, din viața reală, și are sens doar dacă o poate oglindi și afecta cumva. Dacă oamenii pleacă puțin mai liberi (în gândire), mai sinceri, mai curajoși de la teatru.

 

Pentru mine, acesta e sensul marșurilor, al haștag-urilor, al petițiilor, și tuturor formelor de protest. În primul rând pentru a reclama o problemă, un “defect” al societății, dar și pentru a demonstra că există (totuși) solidaritate. “Un abuz e un abuz.” – indiferent că se întâmplă într-o relație personală, profesională, sau în relația individului cu statul. Și simt că abia acum învățăm să vorbim despre asta. E nevoie de mult curaj, dar solidaritatea și empatia există și funcționează – au fost cele mai frumoase “cadouri” aduse la lumină de cele mai mari nenorociri, în ultimii ani. Ieșeam în stradă doar ca să tăcem împreună. O emoție ciudată care combina bucuria de a nu fi singur, cu groaza că “puteam fi eu acolo”, sau că “poate fi tot mai rău”.

 

Suntem cu toții oameni. Suntem oameni-actori. Și omul-actor vede, gândește, are nevoi, are frici, are planuri, are dorințe, are multe lucruri de spus – și alege să le spună prin actorie. Așa poate el comunica, așa poate el percepe și face parte din lume. Este esențial pentru el să-și formeze (și să-și antreneze) gândirea critică și un punct de vedere, altfel nu ar putea “povesti” nimic. El e un creator, nu un executant. Un vorbitor. Unul privilegiat chiar, pentru că se află în theatron (<gr.) = locul din care se vede. Nu am putut niciodată să uit această definiție – de la prima oră de Istoria Teatrului Universal, anul I – și cred că e din cauza responsabilității pe care o implică. “Locul din care se vede”. Timp de 2-3 ore cineva (actorul) stă pe o suprafață elevată (scena) și ceilați se uită la el. (Ce putere! Dar și câtă responsabilitate!) Actorii erau inițial mesagerii miturilor, ai zieilor, aveau rang de preot – cei care fiind “posedați de suflu divin” (<gr. enthousiasmos) transmiteau miturile esențiale, învățau gloata despre responsabilitate, despre ce se întâmplă când încalci regulile, când vrei/ceri mai mult decât meriți, despre hybris, despre păcat, despre pedeapsă… etc.

 

Rolul acesta s-a transformat, în timp, a devenit poate tot mai puțin religios, dar tot mai mult social, o reflexie constructivă a societății: Moliere, Shakespeare, Boal, Brecht – sunt creatori uriași care au scris și au lucrat în acord cu vremurile pe care le trăiau. Așa a apărut și teatrul social, din necesitate. Dacă mergeți la Macaz sau la Replika (în București) vă veți recunoaște în toate spectacolele lor, cu o acuratețe dureroasă, dar veți simți și o acută poftă de schimbare.

 

Până la teatrul social, însă, mă urmărește tema asta a responsabilității în viața de zi cu zi. Pentru că întrebarea nu mai e dacă „am vreo responsabilitate?”, ci „de unde începe ea?” Așa cum o simt acum, mi se pare că ea se propagă în niște cercuri concentrice și că începe, evident de la mine, de la fiecare din noi. Și în funcție de capaciatatea noastră de asumare cercurile de astea îi cuprind tot mai mult pe ceilalți. Dar ele există tot timpul, simultan. Așa cum o văd eu, responsabilitatea are cel puțin 5 “cercuri”:

  1. actorul – față de el însuși – disciplină, antrenament, program, informare, culturalizare, documentare, etc.
  2. față de partenerul său – “care, într-un fel, devine partenerul tău de viață. Dacă partenerul nu-ți răspunde sincer, nu-ți răspunde cât mai adevărat, riști să devii fals, riști să minți publicul, și asta e foarte grav” (Ștefan Iordache)
  3. față de proiectul la care lucrează ACUM – care e cel mai important din lume!
  4. față de public – la fiecare spectacol ai o singură șansă. Acei spectatori s-ar putea să nu mai revină niciodată.
  5. față de agora – față de ceilalți – O nedreptate pe care o sesizez și la care reacționez.

 

Asta mă duce cu gândul la Campanie, dar despre ea vă povestesc cu siguranță în post-ul următor! :)