„A trăi cu precizia unui desen”*

beckett-fail-better

                       

             Foarte rar se întâmplă să fii liber, ca actor. Să te simți cu adevărat liber, în ciuda tuturor constrângerilor (aduse în mod natural de text, de regizor, de scenă). Să nu vrei neapărat ”să se-nțeleagă”, să placi, să te justifici, să explici. Să ai atâta încredere în ce faci încât să poți lăsa publicul să înțeleagă ce vrea el, nu ce vrei tu. Să lași puțin deoparte orgoliul tău de artist care vrea să se vadă, să fie apreciat și lăudat, și să dai voie autorului să zică ce are el de zis, prin tine. Să-ți asumi măcar o dată în viața ta de pe scenă că nu tu trebuie să te vezi, ci el. Să vezi luna, nu actorul care indică luna zice Yoshi Oida (în Actorul invizibil). Să fii ”cartea” pe care o deschide publicul. Și atât. Canalul de comunicare. Și ca orice carte, să-ți asumi că poate unora le vei stârni interesul, iar alții te vor închide după două pagini.

                         Să încerci o dată, cu sinceritate, să nu demonstrezi nimic. Nici că ești bun, nici că ai (re)inventat teatrul. Să-ți dai voie să te pierzi în forma și conținutul altcuiva, să-ți asumi rolul de mesager, care poate primi și înjurături,  sau uși trântite în nas, furia provocată de mesajul transmis. E minunat. E eliberator.      

                        Când am început să lucrăm la ”Suntem Ultimii 5” nu știam nimic, nici măcar cum o să se cheme. Asta a fost și salvarea noastră: nici unul dintre noi nu avea o părere preconcepută despre Beckett. Știam că unii îl încadrau la ”absurd” și că alții nu erau de acord cu asta, dar habar n-aveam în care tabără ar trebui să ne poziționăm. Am lăsat asta pentru altădată. La prima vedere ni s-a părut fascinant și greu – atât actoricește, ca tehnică și precizie cerute din scriitură, dar și pentru public (cititor/spectator), ca tip de codificare a limbajului, și ca ruptură față de tot ce era ”acceptabil” și ”comercial” în peisajul teatral românesc.

                        N-am avut timp să ne gândim la asta. Eram prea absorbiți de ”misterul Beckett” și de nebunia lui Mușoiu (regizorul) – Dragoș are un curaj care fascinează și care se molipsește; și o minte limpede, hotărâtă. Ne-am trezit așadar într-o căutare. Am vrut să descoperim împreună ”cum e Beckett”. Și mai mult, să vedem ce iese dacă facem cum a vrut el să facem. Eram ca niște copii care au descoperit o comoară și încearcă să descifreze harta împreună. Stăteam cu ochii în ”instrucțiuni” și încercam: ”Jucătorii (1, 2, 3, 4) măsoară cu pasul suprafața dată. Suprafața: un pătrat. Lungimea unei laturi: 6 pași. 1 intră prin punctul A, își parcurge întreg traseul și i se alătură 3.” Și tot așa.

                         Ok. Am zis: ”hai să vedem!” Pentru prima oară când toată lumea căuta cu aceeași intensitate. Fără să vrea să iasă în evidență, sau să-și impună părerea/gustul. A fost o experiență curată de laborator. Am văzut cum un grup de oameni mega talentați și cu experiență diversă s-au lăsat pe ei deoparte, au ieșit din propria zonă de comfort, și i-au permis lui Beckett să existe. E ca atunci când ești în fața a ceva foarte mare și forța aia te face să te pleci respectuos, chiar dacă nu știi de unde vine, ce înseamnă sau ce vrea să-ți transmită.

                       Pe 6 și 7 octombrie am scos premiera. Beckett n-a devenit ușor între timp. Nici nu avem pretenția că l-am înțeles până la capăt. Uneori am impresia că e ceva mult mai mare care se comunică prin noi, dincolo de ce suntem noi conștienți. Dar atunci când repetam, când încercam diverse propuneri pentru o scenă, un mers, o voce, puteam de la un moment dat să recunoaștem când ceva ”e Beckett” sau ”nu e Beckett”. E ca un fel de ureche care ți se ascute căutând prin întuneric. Apare un simț în plus, un instinct care te ghidează, pentru că ai fost sincer și ai respectact regulile.

                           ”Dance first, think later” zice Beckett. Asta am și făcut. Și n-aveți idee cât de eliberator a fost. Să te duci la teatru fără ”drame”, fără frici – că dacă nu știi nimic dinainte oricum n-ai nimic de pierdut… Să te poți antrena pentru precizia pe care o cere el. La fiecare pas, ritm, ton. Să ajungi la o formă atât de exactă încât mintea să nu-ți mai opună rezistență. Să te simți cu adevărat liber, în forma aia fixă.

                            A fost 100% un „laborator Beckett”. Sigur că ne-am întâlnit și cu publicul. Sigur că în capul nostru se sparg roșiile acum, nu al lui… Dar nu contează. Varietatea interpretărilor spectatorilor e fascinantă. Fiecare imaginează și duce munca noastră mult mai departe. Pentru mine a fost o lecție de curaj. Al lui Beckett – să nu uităm că el și-a asumat ceea ce nouă ni se pare ”revoltător” acum vreo șaptezeci de ani! Și tot atunci a dat celebra premieră  a spectacolului Breath– la care a strâns toată lumea bună din Londra – un spectacol care dura doar 25 secunde. Se auzea pentru 5 secunde un plânset de copil la naștere, apoi 10 secunde o inspirație profundă și 10 secunde o expirație; apoi din nou plânsetul, care era chiar finalul. Totul într-un dozaj perfect calculat. Nu cunosc pe nimeni de la noi care să-și poată asuma un asemenea val de furie și revoltă. A, ba da: Dragoș Mușoiu. Singurul „nebun” care a avut curajul să se bage în așa ceva, chiar de la început, cu atâta sinceritate și credință.

                      Iar nouă… sau mă rog, mie mi-a prins atât de bine! Pentru că după zeci de spectacole la care auzi constant ”se înțelege” sau ”nu se-nțelege”, aici am avut ocazia de a rămâne concentrată pe ce am de făcut, nu pe ce se înțelege. De asta s-au ocupat Beckett și Mușoiu. Iar Beckett a zis foarte clar că ”dacă aș fi știut mai multe despre personaje, ar fi fost acolo, în text”.

                               Gânduri pe post de concluzii:

  1. E cât e. Fiecare are voie să-și tragă propriile concluzii. ”Înțelege cine poate.” :) 
  2. Nu îl înjurați pe Beckett. Era de o sensibilitate sfâșietoare. Poate de aici și viziunea ”mai dark, așa”. Pentru că toate îl loveau direct, cu precizia și acuratețea cu care a scris. Eu îl bănuiesc cu o formă de autism, în cel mai frumos sens posibil, pentru că toate descrierile lui sunt extrem de senzoriale și de sensibile. Citiți proza lui scurtă, acolo veți găsi toate personajele. Sunt recurente.
  3. E ok să nu avem cu toții aceleași gusturi.
  4. E ok să ne explorăm și umbrele, nu doar lumina.
  5. E ok și dacă se întâmplă ca măcar o dată să simt ceva în loc să înțeleg.

 

PS: Poate că sună cam egoist ”necomercialul” ăsta pe care ni l-am asumat cu atâta mândrie. Și poate că e. Poate că e de-a dreptul infantil. Dar asta nu înseamnă că nu așteptăm și nu respectăm publicul. Ca orice spectacol, și al nostru are sens doar în prezența lui. Și avem atâtea de învățat din întâlnirea asta! Fiecare feedback e uimitor, e fabulos. În prima seară s-a râs la prima piesă, în a doua s-a aplaudat. Spectacolul, pe cât pare de fix, pe atât e de viu. Se reflectă diferit în ochii privitorilor și atmosfera din sală se modifică radical. E cea mai dementă experiență teatrală pe care am trăit-o până acum. Și într-un fel, poate cea mai intimă.

                               Dați-vă voie să greșiți! Dați-vă voie să experimentați, să căutați, să nu vă luați așa în serios, să greșiți, sau să displăceți măcar o dată! Cât de rău poate fi? Ce se poate întâmpla? Pentru mine, aici a început libertatea. Ca artist. Mi-am adus aminte de „Electra” (absolut genială, fabuloasă, cathartică) a lui Zholdak, unde ieșeau oamenii revoltați din sală și m-am simțit onorată și liberă.

                            ”Generația tânără vrea libertate.”Electra – Andryi Zhlodak, Teatrul Național din Macedonia.

 ”Suntem Ultimii 5” – Cinci piese scurte de Samuel Beckett face parte din programul 9G la TNB și următorul spectacol e pe 23. Hai la teatru! :)

*titlul este de fapt o trimitere (inconștientă) la cartea lui Eugenio Barba „O canoe de hârtie”. În capitolul A trăi cu precizia unui desen antropologul subliniază necesitatea rigorii pe care noi am explorat-o la „Suntem Ultimii 5”: „Acțiunea actorului e reală dacă e disciplinată de o partitură. Termenul de partitură (întrebuințat pentru prima oară de Stanislavski și reluat de Grotovski) aplicat actorului indică o coerență organică. Tocmai în virtutea acestei coerențe organice se poate duce munca asupra pre-expresivului ca și cum ar fi independentă de muncă asupra sensului (lucrării dramaturgice) și se poate orienta conform propriilor ei principii, ajungând la descoperirea unor semnificații care nu sunt evidente și instaurând dialectica procesului de creație între organizare și hazard.”

Și dacă tot am deschis cartea, vă las și un gând de-al lui Meyerhold, din același capitol: „Fantezia spectatorului lucrează astfel sub impactul a două impresii, una vizuală, alta auditivă. Aici stă distincția dintre teatrul vechi și teatrul nou: în cel din urmă expresia plastică și cuvintele sunt supuse fiecare ritmului care le e propriu și se pot chiar despărți.”