Ce am învățat din prima mea campanie socială

 

Acum un an, Alex s-a dus să studieze pentru un rol: Don, băiatul orb din “Fluturii sunt liberi” de Leonard Gershe. Urma să intre în contact cu nevăzătorii, să învețe Braille, și în general, să încerce să înțeleagă cum reușesc ei să se integreze și să se descurce în societate. Mai ales acum, în 2017. În ce măsură sunt ajutați ei, sau familiile lor. Răspunsul: nu prea sunt. Alex s-a întors acasă cu o problemă mult mai mare decât “personajul” său. Se izbise de niște realități crunte. Cunoscuse oameni absolut normali, frumoși, inteligenți, total lăsați de izbeliște, social vorbind. Copiii nu aveau nici măcar manuale. Părinții lor încercau să le facă pe cont propriu, sau prin câte-o sponsorizare, cu ajutorul unei fundații – Fundația Cartea Călătoare. În rest, se cam învățau unii pe alții… Nu doar că educația lor era în afara interesului statului, dar părinții chiar primeau un mic ajutor dacă NU își duceau copiii la școală (!!). (Ce absurd, să ai de ales între educație și bani! Aberant. Educația e un drept esențial într-o societate civilizată.) În fine. Până în prezent, prin fonduri private – mici donații, sponsorizări, parteneriate, etc.- Fundația reușise să facă manualele până la clasa a Va. Și cam atât.

 

De menționat că în prezent există posiblități tehnice pentru a le facilita o viață absolut normală, așa cum nici nu vă imaginați. Pe lângă sistemele Braille și Daisy (pentru cărți), există tot felul de alte programe, aplicații, care îi pot ghida și îi pot ajuta să se dezvolte, să fie creativi și implicați social ca oricare dintre noi. În străinătate, pe lângă bibliotecile specializate, există cursuri de formare, de consiliere, de integrare socială și de dezvoltare profesională care fac parte din normalul vieții de zi cu zi.

 

Așa că atunci când Alex mi-a povestit cum stă treaba “la noi”… în primul moment am căzut într-o tăcere lungă, având un sentiment amestecat de tristețe și rușine. Rușine ca atunci când asiști la ceva, care deși nu are legătură cu tine, te face să simți “rușinea celuilalt”. De data asta cred că era… rușinea statului. Îmi era rușine că făceam parte dintr-o societate care își trata oamenii în felul ăsta. De obicei, când simt asta mă blochez în dezgust. Dar acum, am spus simplu: CE FACEM?

 

Așa s-a născut ideea campaniei. Să facem o campanie pe indiegogo unde să putem strânge bani pentru cauza lor. Auzisem de platforma aceea doar pentru că mai donasem și noi în alte dăți, pentru alte cauze, dar era prima dată când făceam asta. Orice campanie are nevoie de căi de mediatizare, și prima idee care i-a venit lui Alex, a fost să participle la un triathlon . (Tocmai citise cartea lui Tibi Ușeriu, “27 de pași”, și era foarte motivat.) Au urmat patru luni intense de antrenament – înot, alergat, ciclism – făcute după un program (de Andrei Roșu) urmat cu strictețe, pas cu pas. (Adică indiferent de unde eram, în București, Iași, sau la mare, în Grecia, și indiferent cât de intens fusese deja programul lui Alex – cu repetiții și spectacole de teatru-dans.) Nu l-am văzut niciodată pe Alex atât de determinat.

Între timp, eu am început să mă ocup de partea de conținut a campaniei (textele de prezentare/promovare) și – cel mai important – să vorbesc cu oamenii despre ea! Zic “cel mai important”, pentru că asta a fost partea cea mai impresionantă. Felul în care lumea a reacționat la poveste, la cauza noastră, capacitatea oamenilor de a empatiza și disponibilitatea lor de a ajuta într-o formă sau alta. Unii au donat, alții au postat, s-au organizat spectacole caritabile, s-au luat interviuri, s-au făcut reportaje, unii și-au exprimat dorința de a ajuta pe termen lung, sau de a oferi suport tehnic fundației care poate produce manualele – Fundația Cartea Călătoare – și i-au contactat direct, ba chiar cineva ne-a mărturisit că va încerca să propună o modificare legislativă în acest sens. Pe scurt, am reușit să aducem în conștiința publică un aspect până atunci total ignorat.

 

Ceea ce inițial părea a fi doar un puseu de entuziasm din partea noastră susținut cu mici donații de familia noastră și prietenii de pe facebook a căpătat ușor proporții (pe care nu le anticipasem, neavând nici experiență și nici cine știe ce capital de imagine) și continuă să aibă efecte, chiar și după ce campania de pe indiegogo s-a încheiat. Spectacolele caritabile sunt în plină organizare, se fac demersuri pentru accesibilizarea spectacolelor pentru nevăzători, iar donațiile se fac în continuare în contul Fundației Cartea Călătoare. De curând, am primit chiar un premiu: “Social Awareness” în cadrul Galei Globurilor de Cristal – pentru implicarea socială prin Campania noastră – semn că impactul a fost mult mai mare decât prevăzusem.

 

Ca în orice experiență absolut nouă, am avut enorm de învățat din ea. Am încercat să identific câteva componente care au făcut ca lucrurile să aibă acest parcurs pozitiv:

1. O cauză sinceră va atrage de la sine susținători. Are nevoie doar de puțină vizibilitate. Dacă începi să vorbești despre ea, se vor deschide uși pe care nici nu le bănuiai înainte.
2. Există empatie și funcționează. Acolo un statul eșuează, doar societatea civilă poate strânge rândurile. Cred foarte tare în capacitatea noastră de a ne asculta și a ne ajuta unii pe alții.
3. Nimic nu e mai motivant decât o cauză exterioară ție însuși. Senzația că ai sens. Că efortul tău are un sens.
4. Orice lucru povestit cu implicare și interes sincer, va atrage același tip de implicare. (Trebuie să conteze în primul rând pentru tine.)
5. Atunci când nu mai e despre tine, poți vorbi foarte ușor și cursiv! (Atât eu, cât și Alex, suntem destul de “sălbatici” când vine vorba de făcut “PR” pentru propriile spectacole, sau despre noi, în general. Ei bine, acum, când era vorba de campanie și de strâns bani pentru un segment atât de vulnerabil, am vorbit cu oricine ne-a trecut prin cap, am abordat oameni la evenimente, la cinema, pe facebook, am postat cât de des am putut… niciodată nu ne-am pus problema că ar putea fi “prea mult”. Pentru că nu mai era despre noi.)
6. Nu ai nevoie să știi lucruri dinainte. Le înveți pe parcurs. Importat e să știi clar ce urmărești, să ai cel puțin două puncte concrete în planul tău și să-ți fixezi un deadline – asta mobilizează întotdeauna. La noi, cele două puncte de plecare au fost triatlonul și spectacolele caritabile – astea intrau la categoria “ce putem face noi” – restul a venit de la sine.
7. Te ții de plan. Deși “timingul” triatlonului părea cel puțin nepotrivit (era programat într-o perioadă mega aglomerată, cu evenimente foarte importante atât în plan profesional cât și personal) – tocmai pentru că era programat, a devenit un obligo. Era foarte important să-i dăm drumul atunci înainte de începerea anului școlar, și era un început puternic, vizibil, motivant. Așa că Alex a participat și eu l-am susținut.
8. Avem un minim capital de imagine și e destul. E prima oară când realizez asta. Ca actori de teatru, oricât am avea senzația că “nu ne știe nimeni”, pentru că nu facem film sau tv, beneficiem totuși de o poziție privilegiată. Pur și simplu pentru că suntem acolo: pe afiș, pe flyere, pe caietul program, pe scena aia pe care ne văd câteva zeci sau sute de oameni la fiecare reprezentație. E un început. E un capital care merită folosit responsabil.
9. Schimbarea pleacă de la tine. Nu e un clișeu. E momentul ăla în care iei hotărârea și chiar faci ceva. Nu doar planifici, visezi sau discuți despre asta, ci atunci când chiar faci ceva. Dacă începi să te miști tu, se mișcă și lucrurile.
10. Cred tot mai mult că nu mai e suficient ca “eu să-mi văd de treaba mea”. A apărut o nuanțare: eu îmi fac treaba cât mai bine, ca să te fac interesat și pe tine, și împreună să putem ajuta la “treaba” altuia, care chiar are nevoie de noi.

 

Am realizat foarte concret cât suntem de fapt de contectați și de interdependenți unii de alții. Că nimeni nu e singur decât dacă vrea, sau dacă îl lăsăm noi să fie. 😉

 

 

Date concrete:

Campania “Ajută elevii nevăzători să aibă manuale” (prima etapă) s-a desfășurat între 26 august – 26 octombrie și a reușit să strângă 2712 USD cu ajutorul a 79 de susținători. Scopul anunțat: 10000 USD pentru 11 manuale (matematică, fizică, muzică, geografie, istorie, română, educație plastică, franceză, engleză, biologie, educație tehnologică) și o culegere de matematică în 2 volume care pot fi realizate, anul acesta, în formatele: Braille, Daisy Audio și Daisy Text. Manualele urmează a fi oferite gratuit elevilor. Toate detaliile campaniei aici, pe indiegogo.

În paralel, donații directe s-au făcut și continuă să se facă în contul Fundației Cartea Călătoare. Toate datele pentru a-i sprijini sunt aici, pe site-ul lor.

Următorul spectacol caritabil în București: “Fluturii sunt liberi” – pe 9 noiembrie – la Teatrul Excelsior. Încasările vor fi donate integral și de asemenea, va fi primul spectacol accesibilizat pentru nevăzători. Detaliile evenimentului aici.

De asemenea, la Brăila, pe 3 decembrie se va juca spectacolul “Dacă ăla e cu aia, ai’a lui cu cine-o fi?” la Teatrul Maria Filotti, în același scop caritabil.

Vă mulțumim din suflet tuturor pentru că sunteți alături de noi!