20170115_173358

De ce ai ales actoria?

Pentru mine asta e cea mai grea întrebare din lume. Mi se pare tot timpul prea personală și imposibil de găsit un singur răspuns pentru ea.

Cred că „atracția” către actorie începe la o vârstă foarte fragedă, în copilărie, la un nivel inconștient. Pe lângă curiozitate –  pe care o avem din naștere și pe care mai târziu ne antrenăm pentru a o re-împrospăta și a o păstra – adăugăm tot felul „instrumente” esențiale pentru actorie precum observația și introspecția. Multă visare. Chef de joacă. Schimbări de rol. Luări de poziție. Lumi imaginare care devin reale într-un mod atât de natural! Totul există deja din copilărie, atât de simplu și de firesc!

Iar apoi, la un moment dat, e nevoie de un context de care să te „împiedici”: un curs de actorie, o școală, un club… un fel de „accident” în viața ta care te conduce către un alt fel de spațiu, în care reușești să-ți descoperi vocea, identitatea. Unde nu-ți mai e frică să-ți vorbești în public, unde poți inter(acționa) liber și curajos și chiar te mai și distrezi! Din momentul ăla nu prea mai vrei să părăsești locul respectiv, chiar dacă asta te cam „costă”…

Așa ajungi, inevitabil, la acel moment în care cineva te întreabă: De ce ai ales actoria? Sau: Cum a început? Când ai realizat că vrei să faci asta cu viața ta?  De fiecare dată când se întâmplă asta mă simt ușor hărțuită, mă fâsticesc și nu știu cum să răspund. Simt că orice răspuns aș da ar fi superficial, ușor ipocrit, sau, oricum, incomplet. Cred că (pentru mine) asta e cam la fel cu a întreba: De ce-l iubești pe cel de lângă tine? Ce te-a făcut să te îndrăgostești? Când și de ce crezi că s-a întâmplat asta? Chiar ar putea cineva să răspundă la asta, cu adevărat? E ceva atât de precis, care ar putea fi explicat așa? Eu nu cred. E ceva mult prea personal, și ar ieși oricum vag.

Exact ca în dragoste, lucrurile sunt mai complexe și foarte diferite pentru fiecare dintre noi. Ca să nu mai spunem că „jobul” în sine e atât de schimbător, și la fel sunt și nevoile noastre! O dată lucrezi cu toată implicarea pentru un singur proiect, iar peste câtva timp, alergi între trei teatre, încercând să mulțumești pe toată lumea și nu cumva să încurci programele. La fel de bine, într-un alt moment, s-ar putea să nu-ți dorești decât să te închizi într-o bibliotecă unde să fii doar tu și subiectul pe care îl cercetezi pasionat, care ar putea deveni „proiectul tău de suflet”. Uneori ești sărac, dar fericit – că lucrezi la o producție total independentă. Altă dată ai mulți bani, dar ești prea ocupat, jonglând între repetiții, workshopuri și spectacole, puse toate deodată, ca să mai apuci să simți vreun fel de împlinire. (Nu de alta, dar nu prea îți mai simți corpul…) Nici o zi nu seamănă cu alta! – chiar și acest aspect, uneori ți pare de nesuportat, alteori (de cele mai multe) – genial! 

Din această cauză mi se pare imposibil de găsit un răspuns complet pentru o întrebare atât de complexă. Motivațiile și nevoile tale, ca individ, sunt în continuă schimbare – dar e o întrebare foarte sănătoasă pentru tine însuți. Să te întrebi, să te miri, să suspectezi, să observi și apoi să te întrebi din nou. Îți păstrează actoria vie. Te ține motivat și recunoscător.

Chiar dacă nu reușesc să identific un moment specific care să mă „trimită” la actorie (și poate că există mai multe), am descoperit totuși, anumite detalii din copilăria mea care au devenit repere în felul în care mă raportez și acum la actorie. (Copiii sunt tot timpul inspiraționali, știm asta, e bine să-i observi cât mai des, dar „copilul tău” – varianta ta de copil cred că e chiar și mai relevantă pentru tine! E reperul tău, locul în care te întorci când te simți pierdut. 😉 )

Ideea e că deși nu am un răspuns pentru întrebarea din titlu, îmi place mult mai mult să mă uit după indicii. Aș putea să le numesc exerciții de actorie. S-ar putea să le recunoașteți:

  • Când te joci – SINGUR/Ă – cu păpușile și schimbi rolurile foarte des. Faptul că am crescut ca un copil singur (fratele meu a apărut mai târziu, în adolescență) – mi-a oferit ocazia să joc eu toate rolurile. :) Yey! Îmi aduc aminte că eram „vrăjitoarea cea era” și îmi torturam păpușa în chinuri groaznice, iar în secunda următoare apărea „zâna cea bună” (tot eu, evident), care o salva și rezolva situația. Putem s-o numim schizofrenie, sau tulburare de tip borderline, cum doriți, dar eu îmi aduc aminte că era: distractiv, incitant, că exista un conflict puternic de fiecare dată și că eram absorbită total de ce făceam! Ceea ce mă rog să se întâmple și acum, de fiecare dată când urc pe scenă. 

 

  • Să creezi „amintiri” care de fapt nu s-au întâmplat. Ups! Da, ați citit bine. Mi-a luat ani să realizez că „primul meu sărut” (de exemplu), nu a fost chiar cel pe care l-am povestit eu de-atâtea ori. Prietenele mele trăiseră deja experiența asta și cred că am simțit un fel de presiune că trebuie să vin și eu cu povestea mea. În același timp, nu voiam nici să „fușeresc” toată treaba și să mă pup, așa, cu primul venit, doar ca să am ce povesti. Așa că ceea ce am făcut de fapt (cred), este un mix de personaje reale în circumstanțe imaginare, care au dus la o povestioară captivantă, dar cu foarte multe detalii, extrem de realistă, pe care am povestit-o de atâtea ori, că am crezut-o și eu, pe bune, până la capăt! Ah, ce-aș vrea să mai pot face asta acum… 

 

  • Să-ți găsești libertatea. Așa cum se întâmplă în multe cazuri, și eu vin dintr-o zonă care „nu era pentru mine”. Pentru unii actori asta înseamnă matematică, ASE, Politehnică, etc. Pentru mine a fost pianul. Poate că vi se pare „tot pe-acolo”… credeți-mă, nu e. E cu totul altă lume, alt fel de a gândi, alt fel de a exprima. Uram să fiu privită când cântam la pian. Cu fiecare persoană care mă privea, performanța mea scădea, mă simțeam tot mai slabă, tot mai intimidată, și cântam mult mai prost decât atunci când eram singură sau cu profa. Iar acum, nu știu cum să fac să aduc tot mai mulți oameni la teatru. Acum simt organic nevoia de a ave pe cineva căruia să-i spun „povestea” mea, să-i împărtășesc ce am descoperit și care-i expresia pe care am găsit-o. Schimbarea aceasta de perspectivă asupra publicului pentru mine a fost eliberatoare. Mi-a oferit scop, sens, curaj, am scăpat de presiunea de a fi privită și judecată. ( Cum era la concursurile de pian, ca la olimpiadă: punctaje, baraje, note, sutimi, tehnică, material impus, competiții care nu au nicio legatură cu arta și care îți iau orice bucurie de a cânta. Mă rog, „nu era pentru mine”.) Prin actorie, în schimb, am descoperit treptat că atunci când joci atenția se mută de la tine la celălalt – că ai atât de multe lucruri de făcut, de afectat, de influențat, de comunicat!-  și că, de fapt, tot ce faci e mai mult despre conținut decât despre formă! Pentru un copil timid și introvert ca mine, asta a fost o schimbare radicală, mi-a deschis o cu totul altă lume în față. Mi-a dat ocazia să caut conținutul meu și a creat necesitatea de a mă conecta la celălalt.

 

  • Să-ți schimbi planurile profesionale tot timpul. O altă chestie simpatică pe care mi-o amintesc este întrebarea: ce vrei să te faci când o să fii mare? Nu sunt sigură ce-și amintesc ai mei despre asta, dar eu țin minte că răspundeam de fiecare dată altceva. Avocat, doctor, astronaut, arheolog, cam orice fel de cercetător, de fapt… Depinde (evident), de ce carte citeam sau de ce film vedeam. Ideea e că nu voiam doar una, ci pe toate. E unul din „plus”-urile actoriei, faptul că poți experimenta de fiecare dată altceva. Un compromis destul de convenabil aș putea spune. Îmi hrănește atât nevoia de descoperire, de cercetare, cât și cea de experiențe noi, de aventură.

 

Mi s-a părut amuzant să caut indicii printre amintiri. Habar n-aveam ce presupune actoria când m-am apucat de ea. Și în continuare nu  aș putea spune cum e ea „în general”, nu am nicio idee despre cum e ea pentru ceilalți. E un proces atât de personal și ține atât de mult de descoperirile și interpretările fiecăruia, încât sunt sigură că poveștile noastre sunt unice. Pentru că actoria e altfel, de fiecare dată, e un mod de a trăi, un mod de a privi lucrurile din jurul tău. Care e povestea ta? Care sunt indiciile tale? Știi cum ai „ajuns” la actorie? Când te-a prins „microbul”? (Ciudată expresie, nu-i așa?) Sau despre primele spectacole văzute, îți mai aduci aminte? Poți să-ți dai seama cum te-au influențat?

 

Să aveți o zi faină, să vă dați timp să meditați, să vă jucați cu amintiri faine și întrebări bune!

 

„A trăi cu precizia unui desen”*

beckett-fail-better

                       

             Foarte rar se întâmplă să fii liber, ca actor. Să te simți cu adevărat liber, în ciuda tuturor constrângerilor (aduse în mod natural de text, de regizor, de scenă). Să nu vrei neapărat ”să se-nțeleagă”, să placi, să te justifici, să explici. Să ai atâta încredere în ce faci încât să poți lăsa publicul să înțeleagă ce vrea el, nu ce vrei tu. Să lași puțin deoparte orgoliul tău de artist care vrea să se vadă, să fie apreciat și lăudat, și să dai voie autorului să zică ce are el de zis, prin tine. Să-ți asumi măcar o dată în viața ta de pe scenă că nu tu trebuie să te vezi, ci el. Să vezi luna, nu actorul care indică luna zice Yoshi Oida (în Actorul invizibil). Să fii ”cartea” pe care o deschide publicul. Și atât. Canalul de comunicare. Și ca orice carte, să-ți asumi că poate unora le vei stârni interesul, iar alții te vor închide după două pagini.

                         Să încerci o dată, cu sinceritate, să nu demonstrezi nimic. Nici că ești bun, nici că ai (re)inventat teatrul. Să-ți dai voie să te pierzi în forma și conținutul altcuiva, să-ți asumi rolul de mesager, care poate primi și înjurături,  sau uși trântite în nas, furia provocată de mesajul transmis. E minunat. E eliberator.      

                        Când am început să lucrăm la ”Suntem Ultimii 5” nu știam nimic, nici măcar cum o să se cheme. Asta a fost și salvarea noastră: nici unul dintre noi nu avea o părere preconcepută despre Beckett. Știam că unii îl încadrau la ”absurd” și că alții nu erau de acord cu asta, dar habar n-aveam în care tabără ar trebui să ne poziționăm. Am lăsat asta pentru altădată. La prima vedere ni s-a părut fascinant și greu – atât actoricește, ca tehnică și precizie cerute din scriitură, dar și pentru public (cititor/spectator), ca tip de codificare a limbajului, și ca ruptură față de tot ce era ”acceptabil” și ”comercial” în peisajul teatral românesc.

                        N-am avut timp să ne gândim la asta. Eram prea absorbiți de ”misterul Beckett” și de nebunia lui Mușoiu (regizorul) – Dragoș are un curaj care fascinează și care se molipsește; și o minte limpede, hotărâtă. Ne-am trezit așadar într-o căutare. Am vrut să descoperim împreună ”cum e Beckett”. Și mai mult, să vedem ce iese dacă facem cum a vrut el să facem. Eram ca niște copii care au descoperit o comoară și încearcă să descifreze harta împreună. Stăteam cu ochii în ”instrucțiuni” și încercam: ”Jucătorii (1, 2, 3, 4) măsoară cu pasul suprafața dată. Suprafața: un pătrat. Lungimea unei laturi: 6 pași. 1 intră prin punctul A, își parcurge întreg traseul și i se alătură 3.” Și tot așa.

                         Ok. Am zis: ”hai să vedem!” Pentru prima oară când toată lumea căuta cu aceeași intensitate. Fără să vrea să iasă în evidență, sau să-și impună părerea/gustul. A fost o experiență curată de laborator. Am văzut cum un grup de oameni mega talentați și cu experiență diversă s-au lăsat pe ei deoparte, au ieșit din propria zonă de comfort, și i-au permis lui Beckett să existe. E ca atunci când ești în fața a ceva foarte mare și forța aia te face să te pleci respectuos, chiar dacă nu știi de unde vine, ce înseamnă sau ce vrea să-ți transmită.

                       Pe 6 și 7 octombrie am scos premiera. Beckett n-a devenit ușor între timp. Nici nu avem pretenția că l-am înțeles până la capăt. Uneori am impresia că e ceva mult mai mare care se comunică prin noi, dincolo de ce suntem noi conștienți. Dar atunci când repetam, când încercam diverse propuneri pentru o scenă, un mers, o voce, puteam de la un moment dat să recunoaștem când ceva ”e Beckett” sau ”nu e Beckett”. E ca un fel de ureche care ți se ascute căutând prin întuneric. Apare un simț în plus, un instinct care te ghidează, pentru că ai fost sincer și ai respectact regulile.

                           ”Dance first, think later” zice Beckett. Asta am și făcut. Și n-aveți idee cât de eliberator a fost. Să te duci la teatru fără ”drame”, fără frici – că dacă nu știi nimic dinainte oricum n-ai nimic de pierdut… Să te poți antrena pentru precizia pe care o cere el. La fiecare pas, ritm, ton. Să ajungi la o formă atât de exactă încât mintea să nu-ți mai opună rezistență. Să te simți cu adevărat liber, în forma aia fixă.

                            A fost 100% un „laborator Beckett”. Sigur că ne-am întâlnit și cu publicul. Sigur că în capul nostru se sparg roșiile acum, nu al lui… Dar nu contează. Varietatea interpretărilor spectatorilor e fascinantă. Fiecare imaginează și duce munca noastră mult mai departe. Pentru mine a fost o lecție de curaj. Al lui Beckett – să nu uităm că el și-a asumat ceea ce nouă ni se pare ”revoltător” acum vreo șaptezeci de ani! Și tot atunci a dat celebra premieră  a spectacolului Breath– la care a strâns toată lumea bună din Londra – un spectacol care dura doar 25 secunde. Se auzea pentru 5 secunde un plânset de copil la naștere, apoi 10 secunde o inspirație profundă și 10 secunde o expirație; apoi din nou plânsetul, care era chiar finalul. Totul într-un dozaj perfect calculat. Nu cunosc pe nimeni de la noi care să-și poată asuma un asemenea val de furie și revoltă. A, ba da: Dragoș Mușoiu. Singurul „nebun” care a avut curajul să se bage în așa ceva, chiar de la început, cu atâta sinceritate și credință.

                      Iar nouă… sau mă rog, mie mi-a prins atât de bine! Pentru că după zeci de spectacole la care auzi constant ”se înțelege” sau ”nu se-nțelege”, aici am avut ocazia de a rămâne concentrată pe ce am de făcut, nu pe ce se înțelege. De asta s-au ocupat Beckett și Mușoiu. Iar Beckett a zis foarte clar că ”dacă aș fi știut mai multe despre personaje, ar fi fost acolo, în text”.

                               Gânduri pe post de concluzii:

  1. E cât e. Fiecare are voie să-și tragă propriile concluzii. ”Înțelege cine poate.” :) 
  2. Nu îl înjurați pe Beckett. Era de o sensibilitate sfâșietoare. Poate de aici și viziunea ”mai dark, așa”. Pentru că toate îl loveau direct, cu precizia și acuratețea cu care a scris. Eu îl bănuiesc cu o formă de autism, în cel mai frumos sens posibil, pentru că toate descrierile lui sunt extrem de senzoriale și de sensibile. Citiți proza lui scurtă, acolo veți găsi toate personajele. Sunt recurente.
  3. E ok să nu avem cu toții aceleași gusturi.
  4. E ok să ne explorăm și umbrele, nu doar lumina.
  5. E ok și dacă se întâmplă ca măcar o dată să simt ceva în loc să înțeleg.

 

PS: Poate că sună cam egoist ”necomercialul” ăsta pe care ni l-am asumat cu atâta mândrie. Și poate că e. Poate că e de-a dreptul infantil. Dar asta nu înseamnă că nu așteptăm și nu respectăm publicul. Ca orice spectacol, și al nostru are sens doar în prezența lui. Și avem atâtea de învățat din întâlnirea asta! Fiecare feedback e uimitor, e fabulos. În prima seară s-a râs la prima piesă, în a doua s-a aplaudat. Spectacolul, pe cât pare de fix, pe atât e de viu. Se reflectă diferit în ochii privitorilor și atmosfera din sală se modifică radical. E cea mai dementă experiență teatrală pe care am trăit-o până acum. Și într-un fel, poate cea mai intimă.

                               Dați-vă voie să greșiți! Dați-vă voie să experimentați, să căutați, să nu vă luați așa în serios, să greșiți, sau să displăceți măcar o dată! Cât de rău poate fi? Ce se poate întâmpla? Pentru mine, aici a început libertatea. Ca artist. Mi-am adus aminte de „Electra” (absolut genială, fabuloasă, cathartică) a lui Zholdak, unde ieșeau oamenii revoltați din sală și m-am simțit onorată și liberă.

                            ”Generația tânără vrea libertate.”Electra – Andryi Zhlodak, Teatrul Național din Macedonia.

 ”Suntem Ultimii 5” – Cinci piese scurte de Samuel Beckett face parte din programul 9G la TNB și următorul spectacol e pe 23. Hai la teatru! :)

*titlul este de fapt o trimitere (inconștientă) la cartea lui Eugenio Barba „O canoe de hârtie”. În capitolul A trăi cu precizia unui desen antropologul subliniază necesitatea rigorii pe care noi am explorat-o la „Suntem Ultimii 5”: „Acțiunea actorului e reală dacă e disciplinată de o partitură. Termenul de partitură (întrebuințat pentru prima oară de Stanislavski și reluat de Grotovski) aplicat actorului indică o coerență organică. Tocmai în virtutea acestei coerențe organice se poate duce munca asupra pre-expresivului ca și cum ar fi independentă de muncă asupra sensului (lucrării dramaturgice) și se poate orienta conform propriilor ei principii, ajungând la descoperirea unor semnificații care nu sunt evidente și instaurând dialectica procesului de creație între organizare și hazard.”

Și dacă tot am deschis cartea, vă las și un gând de-al lui Meyerhold, din același capitol: „Fantezia spectatorului lucrează astfel sub impactul a două impresii, una vizuală, alta auditivă. Aici stă distincția dintre teatrul vechi și teatrul nou: în cel din urmă expresia plastică și cuvintele sunt supuse fiecare ritmului care le e propriu și se pot chiar despărți.”

Recomandări de weekend

Teatru:

Romantic Fools – în seara asta la Godot. Un text cu mult umor despre dragoste, despre oameni îndrăgostiți și felul lor de a-și complica viețile, despre incapacitatea de a-l înțelege pe celălalt. Nu vă faceți griji, nu e nici siropos, nici didactic… pur și simplu o să vă recunoașteți și o să vă distrați. Un spectacol inteligent, cu actori foarte faini și dragi mie.

 

Film :

Noaptea Albă a Filmului Românesc! E un fel de “all in one shot”. De văzut, neapărat, cât mai mult din program!

Pelicula – prima ediție a unui festival de filme din America Latină! Sună atât de exotic încât trebuie încercat. Mai multe despre filmele din festival găsiți aici:

„Prin Película îmi doresc să aduc România şi America Latină mai aproape“

iar bilete pe https://eventbook.ro/elvirepopesco .

 

Muzică:

Bucharest Music Film Festival. Seara, dacă treceți pe la universitate, e ok să vă opriți să  „aruncați o ureche”, nu se știe când s-ar putea să vă atingă ceva… :)

 

Recreațional:

În weekendul ăsta se întâmplă Ham Fest ! Un eveniment caritabil organizat de asociația Red Panda dedicat “cățeilor și oamenilor lor” cu jocuri, concursuri, demonstrații de dresaj și multe alte surprize… O ocazie minunată de a petrece o zi în aer liber, de a învăța despre beneficiile aduse de un prieten patruped, sau de a ajuta cățeii din adăposturi. Ne vedem acolo!

Mai multe despre eveniment aici:

Ham Fest 2016, în acest weekend la Bucureşti

Să aveți un weekend minunat!

 

 

Prima zi de blog!

ana by Iulian Nan 

 “Caietul” meu de actorie

 

 

Astăzi este prima zi a blogului meu. Un blog despre actorie, despre experiența încercării de a afla ce e actoria, despre parcursul aventuros al actorului liber profesionist (în România!), despre viața privită prin “filtrul” actoriei. Actoria ca mod de viață.

 

Mi-am dorit să devin actriță din clasa a 8a… Aveam 15 ani atunci! Asta înseamnă jumătate din viața mea!!! M-am luptat să-mi urmăresc visul, să pot face teatru la liceu, la facultate, apoi am făcut și un masterat și un doctorat… totul din dorința de a aprofunda, de a căpăta noi cunoștințe și abilități, dar și experiență, din convingerea că “învățatul” actoriei nu se termină niciodată. Încă mai cred asta. Este un proces în care “sapi” tot mai adânc și cu cât te duci mai adânc, cu atât devine mai vast. Să descoperi actoria e ca și cum ai face scufundări într-un lac (aparent) în care te duci tot mai adânc, totul devine sălbatic, întunecat, dar apoi ți se deschide în față o vale subacvatică superbă, imensă, vie, colorată și realizezi că de fapt ești pe fundul unui ocean infinit.

Am călătorit prin lume făcând workshopuri pe metode despre care la universitate doar citisem. Am citit multe cărți, am lucrat cu tot felul de regizori și coregrafi, am căutat să am cât mai multă experiență, în săli mari, sau mici de tot, în baruri, în spații improvizate, sau în teatre de renume… și cu toate astea, când ajung la audiții/castinguri, sau la prima lectură mă simt din nou ca la început, în disconfort și total neîndemânatică, întrebându-mă dacă chiar am învățat ceva în toți anii ăștia.

Bineînțeles că în situații din astea nu prea ai ce să faci decât să lași tot ce știi deoparte și să-ți dai voie să experimentezi (cu grație și vulnerabilitate), să trăiești o experiență cu totul nouă și să vezi ce iese de acolo. (Sau să vezi ce iese din tine, acolo! :) )

Problema cu actoria e că uneori poate s-o ia razna destul de rău. Te poate sfâșia pe dinăuntru, poate să te facă să vrei să fugi urlând până pe partea cealaltă a Pământului. Dar într-un mod absolut bizar, te îndrăgostești de procesul ăsta. Este ca atunci când ești îndrăgostit iremediabil și uiți să mănânci, să dormi… Realizezi că râzi și plângi și lucrezi de 12 ore, sau poate 14, dar n-ai vrea să fii niciunde altundeva. Și apoi te simți recunoscător și norocos că ai reușit cumva să ajungi aici, să faci ceea ce iubești, cu oameni uluitor de talentați de la care înveți în fiecare moment, și mai iei și bani pt asta! :)

Sună patologic, știu, și poate că într-o anumită masură chiar e. Oamenii “normali” nu trec prin asta zi de zi, poate doar ocazional, în cele mai extraordinare momente ale vieții lor. Dar poate că fix pt extraordinarul ăsta ne și facem actori… Actoria îți poate provoca cele mai fericite, dar și cele mai groaznice momente din viața ta. Devine treaba ta, ca actor, să manageriezi cumva momentele astea și să le integrezi în viața ta personală, să îți găsești echilibrul prin celelalte aspecte ale ființei tale.

M-am hotărât să scriu despre experiențele asta. Și s-o fac public, ca să-mi întăresc angajamentul. M-aș bucura să aflu dacă aveți gânduri, preocupări sau experiențe similare. Întotdeauna îți prinde bine să știi că nu ești singur. Și de asemenea, dacă sunt poate alte aspecte legate de actorie care vă preocupă… vă rog să-mi scrieți mai jos, la comentarii.

Temele mele principale, sau categoriile (în termeni de blogging :) ) includ:

1.Repetiții

2.Spectacole

3.Workshopuri

4.Filmări

5.Ședințe foto

6.Evenimente relevante. Festivaluri. “Exerciții de generozitate.”

7.Întâlniri cu profesioniști remarcabili

Blogul meu e un exercițiu, o provocare să fac ceva curajos și absolut nou. Am citit de atâtea ori bloguri care m-au inspirat, m-au ajutat cumva și mă tot întrebam despre ce aș putea eu să scriu. Acesta este răspunsul și încercarea mea. Felul în care mă accept ca persoană care se gândește (poate prea mult) la ce face. Este ocazia mea să descopăr bloggingul ca pe o experiență care să mă îmbogățească, să mă provoace, sau măcar să-mi dau voie să greșesc încercând.

Bine ați venit pe blogul meu de actorie! :)

Ps: Încă am foarte multe de descoperit despre ce presupune să ai și să întreții un blog, multe lucruri tehnice (etichete, butoane, foarte multe opțiuni), așa că vă rog mult să aveți răbdare, o să-mi găsesc calea cât de curând!