20170115_173358

De ce ai ales actoria?

Pentru mine asta e cea mai grea întrebare din lume. Mi se pare tot timpul prea personală și imposibil de găsit un singur răspuns pentru ea.

Cred că „atracția” către actorie începe la o vârstă foarte fragedă, în copilărie, la un nivel inconștient. Pe lângă curiozitate –  pe care o avem din naștere și pe care mai târziu ne antrenăm pentru a o re-împrospăta și a o păstra – adăugăm tot felul „instrumente” esențiale pentru actorie precum observația și introspecția. Multă visare. Chef de joacă. Schimbări de rol. Luări de poziție. Lumi imaginare care devin reale într-un mod atât de natural! Totul există deja din copilărie, atât de simplu și de firesc!

Iar apoi, la un moment dat, e nevoie de un context de care să te „împiedici”: un curs de actorie, o școală, un club… un fel de „accident” în viața ta care te conduce către un alt fel de spațiu, în care reușești să-ți descoperi vocea, identitatea. Unde nu-ți mai e frică să-ți vorbești în public, unde poți inter(acționa) liber și curajos și chiar te mai și distrezi! Din momentul ăla nu prea mai vrei să părăsești locul respectiv, chiar dacă asta te cam „costă”…

Așa ajungi, inevitabil, la acel moment în care cineva te întreabă: De ce ai ales actoria? Sau: Cum a început? Când ai realizat că vrei să faci asta cu viața ta?  De fiecare dată când se întâmplă asta mă simt ușor hărțuită, mă fâsticesc și nu știu cum să răspund. Simt că orice răspuns aș da ar fi superficial, ușor ipocrit, sau, oricum, incomplet. Cred că (pentru mine) asta e cam la fel cu a întreba: De ce-l iubești pe cel de lângă tine? Ce te-a făcut să te îndrăgostești? Când și de ce crezi că s-a întâmplat asta? Chiar ar putea cineva să răspundă la asta, cu adevărat? E ceva atât de precis, care ar putea fi explicat așa? Eu nu cred. E ceva mult prea personal, și ar ieși oricum vag.

Exact ca în dragoste, lucrurile sunt mai complexe și foarte diferite pentru fiecare dintre noi. Ca să nu mai spunem că „jobul” în sine e atât de schimbător, și la fel sunt și nevoile noastre! O dată lucrezi cu toată implicarea pentru un singur proiect, iar peste câtva timp, alergi între trei teatre, încercând să mulțumești pe toată lumea și nu cumva să încurci programele. La fel de bine, într-un alt moment, s-ar putea să nu-ți dorești decât să te închizi într-o bibliotecă unde să fii doar tu și subiectul pe care îl cercetezi pasionat, care ar putea deveni „proiectul tău de suflet”. Uneori ești sărac, dar fericit – că lucrezi la o producție total independentă. Altă dată ai mulți bani, dar ești prea ocupat, jonglând între repetiții, workshopuri și spectacole, puse toate deodată, ca să mai apuci să simți vreun fel de împlinire. (Nu de alta, dar nu prea îți mai simți corpul…) Nici o zi nu seamănă cu alta! – chiar și acest aspect, uneori ți pare de nesuportat, alteori (de cele mai multe) – genial! 

Din această cauză mi se pare imposibil de găsit un răspuns complet pentru o întrebare atât de complexă. Motivațiile și nevoile tale, ca individ, sunt în continuă schimbare – dar e o întrebare foarte sănătoasă pentru tine însuți. Să te întrebi, să te miri, să suspectezi, să observi și apoi să te întrebi din nou. Îți păstrează actoria vie. Te ține motivat și recunoscător.

Chiar dacă nu reușesc să identific un moment specific care să mă „trimită” la actorie (și poate că există mai multe), am descoperit totuși, anumite detalii din copilăria mea care au devenit repere în felul în care mă raportez și acum la actorie. (Copiii sunt tot timpul inspiraționali, știm asta, e bine să-i observi cât mai des, dar „copilul tău” – varianta ta de copil cred că e chiar și mai relevantă pentru tine! E reperul tău, locul în care te întorci când te simți pierdut. 😉 )

Ideea e că deși nu am un răspuns pentru întrebarea din titlu, îmi place mult mai mult să mă uit după indicii. Aș putea să le numesc exerciții de actorie. S-ar putea să le recunoașteți:

  • Când te joci – SINGUR/Ă – cu păpușile și schimbi rolurile foarte des. Faptul că am crescut ca un copil singur (fratele meu a apărut mai târziu, în adolescență) – mi-a oferit ocazia să joc eu toate rolurile. :) Yey! Îmi aduc aminte că eram „vrăjitoarea cea era” și îmi torturam păpușa în chinuri groaznice, iar în secunda următoare apărea „zâna cea bună” (tot eu, evident), care o salva și rezolva situația. Putem s-o numim schizofrenie, sau tulburare de tip borderline, cum doriți, dar eu îmi aduc aminte că era: distractiv, incitant, că exista un conflict puternic de fiecare dată și că eram absorbită total de ce făceam! Ceea ce mă rog să se întâmple și acum, de fiecare dată când urc pe scenă. 

 

  • Să creezi „amintiri” care de fapt nu s-au întâmplat. Ups! Da, ați citit bine. Mi-a luat ani să realizez că „primul meu sărut” (de exemplu), nu a fost chiar cel pe care l-am povestit eu de-atâtea ori. Prietenele mele trăiseră deja experiența asta și cred că am simțit un fel de presiune că trebuie să vin și eu cu povestea mea. În același timp, nu voiam nici să „fușeresc” toată treaba și să mă pup, așa, cu primul venit, doar ca să am ce povesti. Așa că ceea ce am făcut de fapt (cred), este un mix de personaje reale în circumstanțe imaginare, care au dus la o povestioară captivantă, dar cu foarte multe detalii, extrem de realistă, pe care am povestit-o de atâtea ori, că am crezut-o și eu, pe bune, până la capăt! Ah, ce-aș vrea să mai pot face asta acum… 

 

  • Să-ți găsești libertatea. Așa cum se întâmplă în multe cazuri, și eu vin dintr-o zonă care „nu era pentru mine”. Pentru unii actori asta înseamnă matematică, ASE, Politehnică, etc. Pentru mine a fost pianul. Poate că vi se pare „tot pe-acolo”… credeți-mă, nu e. E cu totul altă lume, alt fel de a gândi, alt fel de a exprima. Uram să fiu privită când cântam la pian. Cu fiecare persoană care mă privea, performanța mea scădea, mă simțeam tot mai slabă, tot mai intimidată, și cântam mult mai prost decât atunci când eram singură sau cu profa. Iar acum, nu știu cum să fac să aduc tot mai mulți oameni la teatru. Acum simt organic nevoia de a ave pe cineva căruia să-i spun „povestea” mea, să-i împărtășesc ce am descoperit și care-i expresia pe care am găsit-o. Schimbarea aceasta de perspectivă asupra publicului pentru mine a fost eliberatoare. Mi-a oferit scop, sens, curaj, am scăpat de presiunea de a fi privită și judecată. ( Cum era la concursurile de pian, ca la olimpiadă: punctaje, baraje, note, sutimi, tehnică, material impus, competiții care nu au nicio legatură cu arta și care îți iau orice bucurie de a cânta. Mă rog, „nu era pentru mine”.) Prin actorie, în schimb, am descoperit treptat că atunci când joci atenția se mută de la tine la celălalt – că ai atât de multe lucruri de făcut, de afectat, de influențat, de comunicat!-  și că, de fapt, tot ce faci e mai mult despre conținut decât despre formă! Pentru un copil timid și introvert ca mine, asta a fost o schimbare radicală, mi-a deschis o cu totul altă lume în față. Mi-a dat ocazia să caut conținutul meu și a creat necesitatea de a mă conecta la celălalt.

 

  • Să-ți schimbi planurile profesionale tot timpul. O altă chestie simpatică pe care mi-o amintesc este întrebarea: ce vrei să te faci când o să fii mare? Nu sunt sigură ce-și amintesc ai mei despre asta, dar eu țin minte că răspundeam de fiecare dată altceva. Avocat, doctor, astronaut, arheolog, cam orice fel de cercetător, de fapt… Depinde (evident), de ce carte citeam sau de ce film vedeam. Ideea e că nu voiam doar una, ci pe toate. E unul din „plus”-urile actoriei, faptul că poți experimenta de fiecare dată altceva. Un compromis destul de convenabil aș putea spune. Îmi hrănește atât nevoia de descoperire, de cercetare, cât și cea de experiențe noi, de aventură.

 

Mi s-a părut amuzant să caut indicii printre amintiri. Habar n-aveam ce presupune actoria când m-am apucat de ea. Și în continuare nu  aș putea spune cum e ea „în general”, nu am nicio idee despre cum e ea pentru ceilalți. E un proces atât de personal și ține atât de mult de descoperirile și interpretările fiecăruia, încât sunt sigură că poveștile noastre sunt unice. Pentru că actoria e altfel, de fiecare dată, e un mod de a trăi, un mod de a privi lucrurile din jurul tău. Care e povestea ta? Care sunt indiciile tale? Știi cum ai „ajuns” la actorie? Când te-a prins „microbul”? (Ciudată expresie, nu-i așa?) Sau despre primele spectacole văzute, îți mai aduci aminte? Poți să-ți dai seama cum te-au influențat?

 

Să aveți o zi faină, să vă dați timp să meditați, să vă jucați cu amintiri faine și întrebări bune!

 

Timp vs. bani

do-less-with-more-focus

Timpul este o resursă mult mai valoroasă decât banii. Cu gândul ăsta mi-am început eu anul. Așa s-a și născut hotărârea ca anul ăsta „să fac mai puține lucruri, dar mai bine”. După un final de 2016 total razna, când atinsesem pentru prima dată în viața mea paradoxul corporatist: „am mulți bani, dar nu mai am timp să-i cheltui”… am simțit nevoia stringentă de ordine și reprioritizare. Căutând ceva concret de care să mă apuc, în acest sens, mi-am dat seama că sunt două direcții, două „teme” care mă bântuie de mult:

  1. Să învăț să zic „NU”!
    Mie îmi vine cel mai ușor să accept majoritatea experiențelor care îmi apar în drum. Văd peste tot oportunităti de dezvoltare, găsesc tot felul abilități pe care nu știam că le am (și iată, pot să le exersez!) așa că sfârșesc prin a mă supra-încărca, de dragul noilor  provocări. Cred că de vină e un de de curiozitate, combinată cu un mare chef de experiențe noi, de aventură, (lucruri pe care le bănuiesc a sta undeva la baza alegerii mele de a face actoria), dar care pe termen lung duc la epuizare și superficialitate. Când ești tot timpul sub presiune, alergând între trei joburi, oricât de viu te-ar face să te simți adrenalina și multi-taskingul, cred că de fapt te îndepărtează progresiv de la performanță, ca artist, și de la împlinire, ca ființă umană. Pentru mine, așadar, provocarea anul ăsta va fi să învăț să aleg rapid (și să mă țin de asta) dacă chiar am nevoie de o „oportunitate”, sau dacă pot să spun, politicos, „nu, mulțumesc”, sau „stop”, sau „destul”. Cred că în fiecare secundă facem alegeri și îmi doresc ca alegerile mele să mă țină pe drumul propriu, să mă las deviată.

 

2. Time management.

Ah, această ieee magică a unui supliment de timp! Habar n-am ce înseamnă (încă), dar aș fi atât de recunoscătoare dacă ar funcționa! Am atât de multe agende pline de liste, de planuri, de proiecte care abia așteaptă să-mi fac timp pentru ele!…  Așa că abia aștept să-mi fac ordine, să nu mai simt că-mi neglijez nici antrenamentul, nici mica mea familie.

 

Bineînțeles că dacă ești ocupat, în actorie asta echivalează cu a fi antrenat, dar cred că pe termen lung, trebuie să te obișnuiești să te întorci „la game” constant. Să te întorci la sala de gimnastică, sau la aia de dans, la orele de canto, la orice tip de antrenament simți tu că îți este necesar. Mi se pare esențial să nu uităm că orice instrument neacordat cedează la un moment dat, sună fals, exact ca în muzică.

Mai mult, cred că starea mentală a unui actor ar trebui să fie tot „antrenată”. Asta o să-l facă mai viu, mai alert, mai prezent. E ceva la care putem lucra în fiecare zi: să citești, să scrii, să vezi filme, sau spectacole de teatu, să asculți muzică clasică (dar nu numai), să înveți să cânți la un instrument, sau să meditezi, orice tip de antrenament care îți liniștește mintea și te ajută să te focusezi e de apreciat și de practicat. „Claritatea precede măiestria” spune Robin Sharma. Exercițiile de respirație conștientă sunt, din nou, o practică de mare folos, mai ales atunci când ești „prea” ocupat și nu ai timp de un antrenament complet.

 

Întâmplător (sau nu), mi-au ieșit în „drum”, la început de an, două cursuri la care m-am înscris fără ezitare și pe care pot să vi le împărtășesc:

  1. Despre cum să ne setăm prioritățile – și cum să lucrăm apoi, aplicat, asupra lor. Este un curs de dezvoltare personală care mi-a fost recomandat, vă las un link aici către un articol și către cursul ținut de doamna Elisabeta Stănciulescu, pshiterapeut/coach.
  2. Corporealism – un curs de dans contemporan ținut de Florin Fieroiu la Linotip, un coregraf și un profesor pe care abia aștept să-l reîntâlnesc. Link cu detaliile evenimentului aici, poate ne vedem la dans!

Mi-am dat seama, citind articolul despre prioritizare, că dacă aș ști să fac asta bine, ambele „probleme” de care vorbeam la început s-ar rezolva de la sine. Aș reuși, în mod natural, să identific ce mă deviază de la planul meu și ar trebui refuzat, iar timpul nu ar mai fi un dușman, ci un aliat, poate chiar un factor motivațional. Iar al doilea curs pentru mine e ocazia ideală de a ieși din comoditatea/relaxarea de sărbători, de a intra iar în starea de „cantonament” specifică stagiunii și m-ar ajuta să lucrez la flexibilitatea și sensiblitatea corpului meu, așa cum trebuie să fie un „instrument acordat”, că tot ziceam. Sunt foarte entuziasmată și abia aștept să mă apuc de treabă! (Deși programul pe ianuarie deja se anunță provocator. 😉 ) 

Voi cum stați cu prioritățile? Se stabilesc de la sine, sau folosiți câte un moment ca cel de început de an pentru a le ordona? Cum reușiți să vă manageriați timpul, programul, echilibrul profesie-viață personală, ca liber profesioniști? Pentru mine e o provocare continuă.

 

Vă urez un an nou cu multă inspirație, antrenamente solicitante, proiecte provocatoare, multă energie pozitivă, concentrare și profunzime în tot ce faceți!

 

ps: Andy Szekely spune, într-o conferință, că ar trebui să fim conștienți că toate resursele sunt nelimitate (inclusiv banii), pot varia, dar singura resursă care nu variază, care este limitată este timpul. El doar se consumă. (Cel puțin așa cum îl putem noi percepe și controla acum. :)) Iar pentru mine ăsta e un gând care mă face să reevaluez felul în care aleg să-mi petrec timpul. Momentul ăsta nu se va mai repeta niciodată. Carpe diem!

file_529818_manonwirereview

Un actor în căutarea echilibrului

Despre cum să fii motivat și creativ chiar și când nu “curg” proiectele unul după altul.

  • Propune tu. Caută texte, selectează, citește, tradu tu dacă trebuie. Asociază-te cu oameni dragi, în care ai încredere, și faceți proiectul vostru. Nimic nu-ți va da mai multă energie decât anticiparea repetițiilor și “creșterea” spectacolului vostru.
  • Continuă să te antrenezi. Corp, minte, suflet, întotdeauna mai ai ceva de lucrat. Poți, în sfârșit, să-ți antrenezi instrumentul, cu totul, sau o măcar cu câte o “clapă”. Poți deveni mai sensibil, mai flexibil, atât fizic cât și mental, ca fiecare casting/audiție să te găsească în formă.
  • Vezi cât mai mult teatru și film. Și orice te mai inspiră, operă, balet, spectacole de păpuși, nici nu contează. Important e să știi ce se întâmplă în jurul tău. Să fii prezent și deschis față de un context din care, în fond, faci parte. Mi se pare atât de evident, că nici nu mai dezvolt cât de important e și cât de multe ai de învățat din asta. E esențial.
  • Acceptă experiențe noi. Dacă ești deschis, poate apărea oricând un proiect care are nevoie de voluntari, sau un job nou, poate un part-time prin care să-ți îmbunătățești abilitățile de comunicare, sau să înveți cine știe ce lucruri total noi, care să-ți folosească la următorul rol.
  • Învață ceva nou. O limbă străină, un instrument, ia cursuri de canto, sau de tango, acesta este momentul perfect să te apuci de ceva ce ți-ai dorit de mult și nu ai avut timp. Și în plus, va fi ceva nou de trecut la cv care îți poate mări plaja de personaje pe care poți să le interpretezi.
  • Ieși cu prietenii. Da, actorii au nevoie și de o viață socială echilibrată. Asta uneori înseamnă să poți ieși din cercul colegilor, să te vezi cu rudele, sau cu prietenii din alte domenii. Îți vei aduce aminte că lumea e mult mai mare și că dacă ție nu “ți-a ieșit” o scenă, n-a murit nimeni. Mai mult: acolo, afară, e plin de personaje și situații interesante. Viața e cea mai mare sursă de inspirație și e bine din când în când să-ți dai voie să trăiești cele mai banale experiențe. S-ar putea chiar să fii fericit. În plus, sentimentul de aparteneță, atașamentul, stabilitatea oferită de un grup de prieteni sinceri sunt lucruri care te țin sănătos și echilibrat.
  • Fă cât mai bine ceea ce faci deja. Spectacolele deja “rulate” au și ele nevoie de atenția ta. Amintește-ți ce te-a entuziasmat prima oară când ai primit un anumit rol și vezi ce s-a schimbat între timp. Continuă să te întrebi cum ai putea azi să faci ceva mai bine la personajul pe care îl joci. Reconsideră situația. Poate că sunt anumite aspecte pe care le-ai conștientizat abia după două stagiuni… sau poate că între timp ai descoperit nuanțe noi. Propune-ți tu ceva nou, dă-ți o temă care poate era acolo, dar ai neglijat-o. Experimentează. Din nou și din nou. Aici și acum. ( E foarte trist când vezi un actor tânăr că joacă de parcă l-ar fi “acrit” 50 de ani de carieră.) Refresh yourself. O întrebare nouă pe spectacol și e deja ceva. Nu doar că vei deveni mai bun în spectacolul de azi, dar vei deveni un actor mai conștient, îți vei crește respectul de sine și încrederea în munca ta. În fond, e treaba ta să te duci fericit la teatru. Vei acumula mici reușite personale care te vor motiva să cauți mai departe, cu energie și scop nou. Și nu în ultimul rând, te vor duce către următorul rol. Un actor motivat, captivat de personajul pe care-l joacă, propagă o energie atrăgătoare. Proiectele vin atunci în mod natural.
  • Trăiește. Iubește. Creează. “Don’t learn how to act, learn how to live” zice Grotowski. Protejează-ți energia și investește-o în lucruri care chiar contează pentru tine.orice îți face plăcere. Investește în ceea ce iubești, pentru că doar acolo poți deveni foarte bun fără să-ți pese de ce primești înapoi. Manifestă-ți creativitatea, indiferent ce înseamnă asta pentru tine: un hobby, un part-time născut din pasiunea pentru dans, creșterea unui copil, voluntariat la Greenpeace, adăposturi pentru căței, nu contează. Orice te face să te simți mai împlinit, mai “rupt-dar-fericit” când pui capul jos seara pe pernă, fix asta te va face să devii un actor mai bun.

Vă las mai jos două resurse foarte interesante pe subiectul ăsta:

  • Un interviu cu Kate Winslet despre felul ei de a aborda actoria și despre cum „a te ține ocupat” e singura soluție pentru a te îmbogăți, atât ca om, dar și ca actor.

 

O duminică frumoasă și o săptămână cât mai creativă să aveți!

 

Despre beneficiile voluntariatului

keith-haring-one-man-show-details_a-g-8307166-0

 

 

 

          Dacă v-ați gândit vreodată să vă înscrieți ca voluntar, dar nu știați încă ce presupune asta,  nu v-ați găsit evenimentul potrivit, sau motivația necesară, vă împărtășesc câteva beneficii pe care le-am experimentat de curând, poate vă și inspiră. 

 

 

 

 

  • Un somn bun. După 8-9 ore de cărat, montat, notat, comunicat… cazi “lemn” și cu cel mai simpatic și tâmp zâmbet de mulțumire pe față. :) 

 

  • O formă de invidiat. Din nou, orice “post” ai avea ca voluntar, fii sigur că va presupune mai mult efort fizic decât te aștepți. De obicei în aer liber, ceea ce face mișcarea să fie și mai sănătoasă. Nu mai dai bani la sală și nu mai trebuie să-ți găsești timp pentru asta. Ai scăpat de-o grijă! Doar febra musculară de a doua zi te va face să zici “bună dimineața, mușchi, bine ai venit în viața mea!”

 

  • Te pui într-un context fericit. Oamenii nu vin la festivaluri sau la evenimente ca să se deprime reciproc. Dimpotrivă. Ideo Ideis, Undercloud, Ham Fest sunt doar câteva exemple de festivaluri unde am văzut cum organizatorii, dar și voluntarii, vin cu entuziasm, cu așteptări și planuri mari, cu multă curiozitate, deschidere și dorința sinceră de a participa cât mai mult, activ, la experiența respectivă.

 

  • Îți învingi timiditatea definitiv. În mod natural, organizarea unui festival sau a unui eveniment presupune lucru în echipă. Vei avea scopuri precise și va trebui să comunici clar, rapid și eficient. La finalul zilei ai și uitat că “înainte” îți era frică să te uiți în ochii oamenilor, sau că trebuia tot timpul să repeți ce ai spus, pentru că îți era frică să deschizi gura.

 

  • Descoperi că știi/poți să faci mai multe lucruri decât credeai. Dacă la început te-ai prezentat cu un fel de “nu știu, puneți-mă voi… numai să nu vă încurc…”, la finalul evenimentului vei realiza că ai trecut din post în post, în funcție de nevoie și de situația de “urgență” (întârzieri, decalări, modificări de program, etc.) și că te-ai comportat ca un adevărat Superman sau Wonderwoman, bineînțeles, fără să ai timp să te îndoiești de abilitățile tale.

 

  • Primești feedback imediat. După cum spuneam, a fi voluntar te solicită în mod practic. Ai lucruri concrete de care te ocupi și marele avantaj e că poți vedea rezultatul imediat. De asta nu mai ai timp să te îndoiești (“oare sunt un voluntar bun?” :) ) pentru că trebuie să acționezi precis și punctual: un anumit număr de afișe lipite, un număr de pavilioane montate, un număr de oameni înscriși la un concurs, sau un număr de bilete vândute. Sunt lucruri care rămân, pe care le poți vedea, care țin de tine și în cadrul cărora poți localiza imediat o problemă dacă apare.

 

  • Te relaxezi. Nu pentru că ai avea timp să stai la soare, ci pentru că mintea ta nu se mai ocupă doar de tine și de problemele tale. Atenția ta se mută în mod natural pe ceilați și pe ceea ce este de făcut. Îi dai minții tale ocazia să ia o pauză. Un mare cadou. Recomand din suflet experiența asta mai ales celor care își folosesc mult psihicul în “jobul” lor, cum sunt actorii. E mare lucru să te poți odihni din când în când.

 

  • Cunoști oameni frumoși. Evenimentele care solicită de obicei voluntari sunt provocate de un vis măreț și o cauză nobilă. E un tipar: o mână de oameni faini reușesc să atragă câțiva sponsori și să transforme minimum de fonduri într-o acțiune cu impact mare, pentru cât mai mulți beneficiari. Oamenii implicați în așa ceva se selectează în mod natural: sunt energici, determinați, încrezători, sunt generoși și inteligenți, iubesc cauza pe care o susțin și au capacitatea de a atrage și alți oameni pe care să-i molipsească. Sunt cei care acționează. O influență foarte bună, recomand. Din experiența mea de la Ideo (de 8 ani), prieteniile formate într-un asemenea context rămân solide mulți ani după evenimentul inițial.

 

  • Chimia corpului tău se schimbă. Dacă ați observat vreodată un grup de voluntari la festivitatea de închidere a unui festival, ați observat probabil și euforia generală. Toți par îndrăgostiți, zâmbesc cu gura până la urechi, sunt roșii în obraji, le sclipesc ochii și mulți încep chiar să plângă de fericire. Asta nu se întâmplă (doar) de la oboseală sau de la bucuria că au scăpat de treabă, ci datorită tuturor proceselor enumerate mai sus, care treptat, moment cu moment, le-au produs mai multă adrenalină (de la acțiune, de la urgență), endorfine (de la vederea obiectivelor reușite prin forțele proprii), dopamină (care se ocupă cu motivația și scopul comun, cauza). Trei hormoni care se declanșează în cele mai fericite și împlinite momente din viața noastră și care ne fac să vrem mai mult. Din cauza asta, majoritatea voluntarilor vor “recidiva”, vor vrea să revină la proiectul pe care l-au susținut, sau vor căuta și altele. Unii s-ar putea chiar să se reprofileze către noul domeniu descoperit atât de frumos.

 

         Așa că vă invit pe toți să vă gândiți la ceva care vă e drag, ceva care să vă motiveze și să vă dați voie să încercați experiența asta. Poate fi un festival de film, de teatru, un eveniment caritabil, o campanie pentru împădurire, sau una pentru curățenie, puteți să vă alăturați unui ONG care salvează animalele, sau unuia care strânge fonduri pentru copiii bolnavi de cancer. Orice cauză care te atinge, orice “bucățică” unde simți că ai vrea să schimbi ceva, e una bună pentru tine. Ocazii apar în fiecare zi. Astăzi, de exemplu, am auzit în timp ce conduceam, la radio TANANANA, despre Campania Let’s Do It Romania care se întâmplă în weekend. Iată! Un început. Pe 24 septembrie, dacă ai câteva ore libere, poți să te alături câtorva mii de voluntari care vor face România mai curată.

           Spor în tot ce alegeți să faceți! O săptămână prolifică și inspirată să aveți!