20170115_173358

De ce ai ales actoria?

Pentru mine asta e cea mai grea întrebare din lume. Mi se pare tot timpul prea personală și imposibil de găsit un singur răspuns pentru ea.

Cred că „atracția” către actorie începe la o vârstă foarte fragedă, în copilărie, la un nivel inconștient. Pe lângă curiozitate –  pe care o avem din naștere și pe care mai târziu ne antrenăm pentru a o re-împrospăta și a o păstra – adăugăm tot felul „instrumente” esențiale pentru actorie precum observația și introspecția. Multă visare. Chef de joacă. Schimbări de rol. Luări de poziție. Lumi imaginare care devin reale într-un mod atât de natural! Totul există deja din copilărie, atât de simplu și de firesc!

Iar apoi, la un moment dat, e nevoie de un context de care să te „împiedici”: un curs de actorie, o școală, un club… un fel de „accident” în viața ta care te conduce către un alt fel de spațiu, în care reușești să-ți descoperi vocea, identitatea. Unde nu-ți mai e frică să-ți vorbești în public, unde poți inter(acționa) liber și curajos și chiar te mai și distrezi! Din momentul ăla nu prea mai vrei să părăsești locul respectiv, chiar dacă asta te cam „costă”…

Așa ajungi, inevitabil, la acel moment în care cineva te întreabă: De ce ai ales actoria? Sau: Cum a început? Când ai realizat că vrei să faci asta cu viața ta?  De fiecare dată când se întâmplă asta mă simt ușor hărțuită, mă fâsticesc și nu știu cum să răspund. Simt că orice răspuns aș da ar fi superficial, ușor ipocrit, sau, oricum, incomplet. Cred că (pentru mine) asta e cam la fel cu a întreba: De ce-l iubești pe cel de lângă tine? Ce te-a făcut să te îndrăgostești? Când și de ce crezi că s-a întâmplat asta? Chiar ar putea cineva să răspundă la asta, cu adevărat? E ceva atât de precis, care ar putea fi explicat așa? Eu nu cred. E ceva mult prea personal, și ar ieși oricum vag.

Exact ca în dragoste, lucrurile sunt mai complexe și foarte diferite pentru fiecare dintre noi. Ca să nu mai spunem că „jobul” în sine e atât de schimbător, și la fel sunt și nevoile noastre! O dată lucrezi cu toată implicarea pentru un singur proiect, iar peste câtva timp, alergi între trei teatre, încercând să mulțumești pe toată lumea și nu cumva să încurci programele. La fel de bine, într-un alt moment, s-ar putea să nu-ți dorești decât să te închizi într-o bibliotecă unde să fii doar tu și subiectul pe care îl cercetezi pasionat, care ar putea deveni „proiectul tău de suflet”. Uneori ești sărac, dar fericit – că lucrezi la o producție total independentă. Altă dată ai mulți bani, dar ești prea ocupat, jonglând între repetiții, workshopuri și spectacole, puse toate deodată, ca să mai apuci să simți vreun fel de împlinire. (Nu de alta, dar nu prea îți mai simți corpul…) Nici o zi nu seamănă cu alta! – chiar și acest aspect, uneori ți pare de nesuportat, alteori (de cele mai multe) – genial! 

Din această cauză mi se pare imposibil de găsit un răspuns complet pentru o întrebare atât de complexă. Motivațiile și nevoile tale, ca individ, sunt în continuă schimbare – dar e o întrebare foarte sănătoasă pentru tine însuți. Să te întrebi, să te miri, să suspectezi, să observi și apoi să te întrebi din nou. Îți păstrează actoria vie. Te ține motivat și recunoscător.

Chiar dacă nu reușesc să identific un moment specific care să mă „trimită” la actorie (și poate că există mai multe), am descoperit totuși, anumite detalii din copilăria mea care au devenit repere în felul în care mă raportez și acum la actorie. (Copiii sunt tot timpul inspiraționali, știm asta, e bine să-i observi cât mai des, dar „copilul tău” – varianta ta de copil cred că e chiar și mai relevantă pentru tine! E reperul tău, locul în care te întorci când te simți pierdut. 😉 )

Ideea e că deși nu am un răspuns pentru întrebarea din titlu, îmi place mult mai mult să mă uit după indicii. Aș putea să le numesc exerciții de actorie. S-ar putea să le recunoașteți:

  • Când te joci – SINGUR/Ă – cu păpușile și schimbi rolurile foarte des. Faptul că am crescut ca un copil singur (fratele meu a apărut mai târziu, în adolescență) – mi-a oferit ocazia să joc eu toate rolurile. :) Yey! Îmi aduc aminte că eram „vrăjitoarea cea era” și îmi torturam păpușa în chinuri groaznice, iar în secunda următoare apărea „zâna cea bună” (tot eu, evident), care o salva și rezolva situația. Putem s-o numim schizofrenie, sau tulburare de tip borderline, cum doriți, dar eu îmi aduc aminte că era: distractiv, incitant, că exista un conflict puternic de fiecare dată și că eram absorbită total de ce făceam! Ceea ce mă rog să se întâmple și acum, de fiecare dată când urc pe scenă. 

 

  • Să creezi „amintiri” care de fapt nu s-au întâmplat. Ups! Da, ați citit bine. Mi-a luat ani să realizez că „primul meu sărut” (de exemplu), nu a fost chiar cel pe care l-am povestit eu de-atâtea ori. Prietenele mele trăiseră deja experiența asta și cred că am simțit un fel de presiune că trebuie să vin și eu cu povestea mea. În același timp, nu voiam nici să „fușeresc” toată treaba și să mă pup, așa, cu primul venit, doar ca să am ce povesti. Așa că ceea ce am făcut de fapt (cred), este un mix de personaje reale în circumstanțe imaginare, care au dus la o povestioară captivantă, dar cu foarte multe detalii, extrem de realistă, pe care am povestit-o de atâtea ori, că am crezut-o și eu, pe bune, până la capăt! Ah, ce-aș vrea să mai pot face asta acum… 

 

  • Să-ți găsești libertatea. Așa cum se întâmplă în multe cazuri, și eu vin dintr-o zonă care „nu era pentru mine”. Pentru unii actori asta înseamnă matematică, ASE, Politehnică, etc. Pentru mine a fost pianul. Poate că vi se pare „tot pe-acolo”… credeți-mă, nu e. E cu totul altă lume, alt fel de a gândi, alt fel de a exprima. Uram să fiu privită când cântam la pian. Cu fiecare persoană care mă privea, performanța mea scădea, mă simțeam tot mai slabă, tot mai intimidată, și cântam mult mai prost decât atunci când eram singură sau cu profa. Iar acum, nu știu cum să fac să aduc tot mai mulți oameni la teatru. Acum simt organic nevoia de a ave pe cineva căruia să-i spun „povestea” mea, să-i împărtășesc ce am descoperit și care-i expresia pe care am găsit-o. Schimbarea aceasta de perspectivă asupra publicului pentru mine a fost eliberatoare. Mi-a oferit scop, sens, curaj, am scăpat de presiunea de a fi privită și judecată. ( Cum era la concursurile de pian, ca la olimpiadă: punctaje, baraje, note, sutimi, tehnică, material impus, competiții care nu au nicio legatură cu arta și care îți iau orice bucurie de a cânta. Mă rog, „nu era pentru mine”.) Prin actorie, în schimb, am descoperit treptat că atunci când joci atenția se mută de la tine la celălalt – că ai atât de multe lucruri de făcut, de afectat, de influențat, de comunicat!-  și că, de fapt, tot ce faci e mai mult despre conținut decât despre formă! Pentru un copil timid și introvert ca mine, asta a fost o schimbare radicală, mi-a deschis o cu totul altă lume în față. Mi-a dat ocazia să caut conținutul meu și a creat necesitatea de a mă conecta la celălalt.

 

  • Să-ți schimbi planurile profesionale tot timpul. O altă chestie simpatică pe care mi-o amintesc este întrebarea: ce vrei să te faci când o să fii mare? Nu sunt sigură ce-și amintesc ai mei despre asta, dar eu țin minte că răspundeam de fiecare dată altceva. Avocat, doctor, astronaut, arheolog, cam orice fel de cercetător, de fapt… Depinde (evident), de ce carte citeam sau de ce film vedeam. Ideea e că nu voiam doar una, ci pe toate. E unul din „plus”-urile actoriei, faptul că poți experimenta de fiecare dată altceva. Un compromis destul de convenabil aș putea spune. Îmi hrănește atât nevoia de descoperire, de cercetare, cât și cea de experiențe noi, de aventură.

 

Mi s-a părut amuzant să caut indicii printre amintiri. Habar n-aveam ce presupune actoria când m-am apucat de ea. Și în continuare nu  aș putea spune cum e ea „în general”, nu am nicio idee despre cum e ea pentru ceilalți. E un proces atât de personal și ține atât de mult de descoperirile și interpretările fiecăruia, încât sunt sigură că poveștile noastre sunt unice. Pentru că actoria e altfel, de fiecare dată, e un mod de a trăi, un mod de a privi lucrurile din jurul tău. Care e povestea ta? Care sunt indiciile tale? Știi cum ai „ajuns” la actorie? Când te-a prins „microbul”? (Ciudată expresie, nu-i așa?) Sau despre primele spectacole văzute, îți mai aduci aminte? Poți să-ți dai seama cum te-au influențat?

 

Să aveți o zi faină, să vă dați timp să meditați, să vă jucați cu amintiri faine și întrebări bune!

 

Despre beneficiile voluntariatului

keith-haring-one-man-show-details_a-g-8307166-0

 

 

 

          Dacă v-ați gândit vreodată să vă înscrieți ca voluntar, dar nu știați încă ce presupune asta,  nu v-ați găsit evenimentul potrivit, sau motivația necesară, vă împărtășesc câteva beneficii pe care le-am experimentat de curând, poate vă și inspiră. 

 

 

 

 

  • Un somn bun. După 8-9 ore de cărat, montat, notat, comunicat… cazi “lemn” și cu cel mai simpatic și tâmp zâmbet de mulțumire pe față. :) 

 

  • O formă de invidiat. Din nou, orice “post” ai avea ca voluntar, fii sigur că va presupune mai mult efort fizic decât te aștepți. De obicei în aer liber, ceea ce face mișcarea să fie și mai sănătoasă. Nu mai dai bani la sală și nu mai trebuie să-ți găsești timp pentru asta. Ai scăpat de-o grijă! Doar febra musculară de a doua zi te va face să zici “bună dimineața, mușchi, bine ai venit în viața mea!”

 

  • Te pui într-un context fericit. Oamenii nu vin la festivaluri sau la evenimente ca să se deprime reciproc. Dimpotrivă. Ideo Ideis, Undercloud, Ham Fest sunt doar câteva exemple de festivaluri unde am văzut cum organizatorii, dar și voluntarii, vin cu entuziasm, cu așteptări și planuri mari, cu multă curiozitate, deschidere și dorința sinceră de a participa cât mai mult, activ, la experiența respectivă.

 

  • Îți învingi timiditatea definitiv. În mod natural, organizarea unui festival sau a unui eveniment presupune lucru în echipă. Vei avea scopuri precise și va trebui să comunici clar, rapid și eficient. La finalul zilei ai și uitat că “înainte” îți era frică să te uiți în ochii oamenilor, sau că trebuia tot timpul să repeți ce ai spus, pentru că îți era frică să deschizi gura.

 

  • Descoperi că știi/poți să faci mai multe lucruri decât credeai. Dacă la început te-ai prezentat cu un fel de “nu știu, puneți-mă voi… numai să nu vă încurc…”, la finalul evenimentului vei realiza că ai trecut din post în post, în funcție de nevoie și de situația de “urgență” (întârzieri, decalări, modificări de program, etc.) și că te-ai comportat ca un adevărat Superman sau Wonderwoman, bineînțeles, fără să ai timp să te îndoiești de abilitățile tale.

 

  • Primești feedback imediat. După cum spuneam, a fi voluntar te solicită în mod practic. Ai lucruri concrete de care te ocupi și marele avantaj e că poți vedea rezultatul imediat. De asta nu mai ai timp să te îndoiești (“oare sunt un voluntar bun?” :) ) pentru că trebuie să acționezi precis și punctual: un anumit număr de afișe lipite, un număr de pavilioane montate, un număr de oameni înscriși la un concurs, sau un număr de bilete vândute. Sunt lucruri care rămân, pe care le poți vedea, care țin de tine și în cadrul cărora poți localiza imediat o problemă dacă apare.

 

  • Te relaxezi. Nu pentru că ai avea timp să stai la soare, ci pentru că mintea ta nu se mai ocupă doar de tine și de problemele tale. Atenția ta se mută în mod natural pe ceilați și pe ceea ce este de făcut. Îi dai minții tale ocazia să ia o pauză. Un mare cadou. Recomand din suflet experiența asta mai ales celor care își folosesc mult psihicul în “jobul” lor, cum sunt actorii. E mare lucru să te poți odihni din când în când.

 

  • Cunoști oameni frumoși. Evenimentele care solicită de obicei voluntari sunt provocate de un vis măreț și o cauză nobilă. E un tipar: o mână de oameni faini reușesc să atragă câțiva sponsori și să transforme minimum de fonduri într-o acțiune cu impact mare, pentru cât mai mulți beneficiari. Oamenii implicați în așa ceva se selectează în mod natural: sunt energici, determinați, încrezători, sunt generoși și inteligenți, iubesc cauza pe care o susțin și au capacitatea de a atrage și alți oameni pe care să-i molipsească. Sunt cei care acționează. O influență foarte bună, recomand. Din experiența mea de la Ideo (de 8 ani), prieteniile formate într-un asemenea context rămân solide mulți ani după evenimentul inițial.

 

  • Chimia corpului tău se schimbă. Dacă ați observat vreodată un grup de voluntari la festivitatea de închidere a unui festival, ați observat probabil și euforia generală. Toți par îndrăgostiți, zâmbesc cu gura până la urechi, sunt roșii în obraji, le sclipesc ochii și mulți încep chiar să plângă de fericire. Asta nu se întâmplă (doar) de la oboseală sau de la bucuria că au scăpat de treabă, ci datorită tuturor proceselor enumerate mai sus, care treptat, moment cu moment, le-au produs mai multă adrenalină (de la acțiune, de la urgență), endorfine (de la vederea obiectivelor reușite prin forțele proprii), dopamină (care se ocupă cu motivația și scopul comun, cauza). Trei hormoni care se declanșează în cele mai fericite și împlinite momente din viața noastră și care ne fac să vrem mai mult. Din cauza asta, majoritatea voluntarilor vor “recidiva”, vor vrea să revină la proiectul pe care l-au susținut, sau vor căuta și altele. Unii s-ar putea chiar să se reprofileze către noul domeniu descoperit atât de frumos.

 

         Așa că vă invit pe toți să vă gândiți la ceva care vă e drag, ceva care să vă motiveze și să vă dați voie să încercați experiența asta. Poate fi un festival de film, de teatru, un eveniment caritabil, o campanie pentru împădurire, sau una pentru curățenie, puteți să vă alăturați unui ONG care salvează animalele, sau unuia care strânge fonduri pentru copiii bolnavi de cancer. Orice cauză care te atinge, orice “bucățică” unde simți că ai vrea să schimbi ceva, e una bună pentru tine. Ocazii apar în fiecare zi. Astăzi, de exemplu, am auzit în timp ce conduceam, la radio TANANANA, despre Campania Let’s Do It Romania care se întâmplă în weekend. Iată! Un început. Pe 24 septembrie, dacă ai câteva ore libere, poți să te alături câtorva mii de voluntari care vor face România mai curată.

           Spor în tot ce alegeți să faceți! O săptămână prolifică și inspirată să aveți!

Recomandări de weekend

Teatru:

Romantic Fools – în seara asta la Godot. Un text cu mult umor despre dragoste, despre oameni îndrăgostiți și felul lor de a-și complica viețile, despre incapacitatea de a-l înțelege pe celălalt. Nu vă faceți griji, nu e nici siropos, nici didactic… pur și simplu o să vă recunoașteți și o să vă distrați. Un spectacol inteligent, cu actori foarte faini și dragi mie.

 

Film :

Noaptea Albă a Filmului Românesc! E un fel de “all in one shot”. De văzut, neapărat, cât mai mult din program!

Pelicula – prima ediție a unui festival de filme din America Latină! Sună atât de exotic încât trebuie încercat. Mai multe despre filmele din festival găsiți aici:

„Prin Película îmi doresc să aduc România şi America Latină mai aproape“

iar bilete pe https://eventbook.ro/elvirepopesco .

 

Muzică:

Bucharest Music Film Festival. Seara, dacă treceți pe la universitate, e ok să vă opriți să  „aruncați o ureche”, nu se știe când s-ar putea să vă atingă ceva… :)

 

Recreațional:

În weekendul ăsta se întâmplă Ham Fest ! Un eveniment caritabil organizat de asociația Red Panda dedicat “cățeilor și oamenilor lor” cu jocuri, concursuri, demonstrații de dresaj și multe alte surprize… O ocazie minunată de a petrece o zi în aer liber, de a învăța despre beneficiile aduse de un prieten patruped, sau de a ajuta cățeii din adăposturi. Ne vedem acolo!

Mai multe despre eveniment aici:

Ham Fest 2016, în acest weekend la Bucureşti

Să aveți un weekend minunat!

 

 

Prima zi de blog!

ana by Iulian Nan 

 “Caietul” meu de actorie

 

 

Astăzi este prima zi a blogului meu. Un blog despre actorie, despre experiența încercării de a afla ce e actoria, despre parcursul aventuros al actorului liber profesionist (în România!), despre viața privită prin “filtrul” actoriei. Actoria ca mod de viață.

 

Mi-am dorit să devin actriță din clasa a 8a… Aveam 15 ani atunci! Asta înseamnă jumătate din viața mea!!! M-am luptat să-mi urmăresc visul, să pot face teatru la liceu, la facultate, apoi am făcut și un masterat și un doctorat… totul din dorința de a aprofunda, de a căpăta noi cunoștințe și abilități, dar și experiență, din convingerea că “învățatul” actoriei nu se termină niciodată. Încă mai cred asta. Este un proces în care “sapi” tot mai adânc și cu cât te duci mai adânc, cu atât devine mai vast. Să descoperi actoria e ca și cum ai face scufundări într-un lac (aparent) în care te duci tot mai adânc, totul devine sălbatic, întunecat, dar apoi ți se deschide în față o vale subacvatică superbă, imensă, vie, colorată și realizezi că de fapt ești pe fundul unui ocean infinit.

Am călătorit prin lume făcând workshopuri pe metode despre care la universitate doar citisem. Am citit multe cărți, am lucrat cu tot felul de regizori și coregrafi, am căutat să am cât mai multă experiență, în săli mari, sau mici de tot, în baruri, în spații improvizate, sau în teatre de renume… și cu toate astea, când ajung la audiții/castinguri, sau la prima lectură mă simt din nou ca la început, în disconfort și total neîndemânatică, întrebându-mă dacă chiar am învățat ceva în toți anii ăștia.

Bineînțeles că în situații din astea nu prea ai ce să faci decât să lași tot ce știi deoparte și să-ți dai voie să experimentezi (cu grație și vulnerabilitate), să trăiești o experiență cu totul nouă și să vezi ce iese de acolo. (Sau să vezi ce iese din tine, acolo! :) )

Problema cu actoria e că uneori poate s-o ia razna destul de rău. Te poate sfâșia pe dinăuntru, poate să te facă să vrei să fugi urlând până pe partea cealaltă a Pământului. Dar într-un mod absolut bizar, te îndrăgostești de procesul ăsta. Este ca atunci când ești îndrăgostit iremediabil și uiți să mănânci, să dormi… Realizezi că râzi și plângi și lucrezi de 12 ore, sau poate 14, dar n-ai vrea să fii niciunde altundeva. Și apoi te simți recunoscător și norocos că ai reușit cumva să ajungi aici, să faci ceea ce iubești, cu oameni uluitor de talentați de la care înveți în fiecare moment, și mai iei și bani pt asta! :)

Sună patologic, știu, și poate că într-o anumită masură chiar e. Oamenii “normali” nu trec prin asta zi de zi, poate doar ocazional, în cele mai extraordinare momente ale vieții lor. Dar poate că fix pt extraordinarul ăsta ne și facem actori… Actoria îți poate provoca cele mai fericite, dar și cele mai groaznice momente din viața ta. Devine treaba ta, ca actor, să manageriezi cumva momentele astea și să le integrezi în viața ta personală, să îți găsești echilibrul prin celelalte aspecte ale ființei tale.

M-am hotărât să scriu despre experiențele asta. Și s-o fac public, ca să-mi întăresc angajamentul. M-aș bucura să aflu dacă aveți gânduri, preocupări sau experiențe similare. Întotdeauna îți prinde bine să știi că nu ești singur. Și de asemenea, dacă sunt poate alte aspecte legate de actorie care vă preocupă… vă rog să-mi scrieți mai jos, la comentarii.

Temele mele principale, sau categoriile (în termeni de blogging :) ) includ:

1.Repetiții

2.Spectacole

3.Workshopuri

4.Filmări

5.Ședințe foto

6.Evenimente relevante. Festivaluri. “Exerciții de generozitate.”

7.Întâlniri cu profesioniști remarcabili

Blogul meu e un exercițiu, o provocare să fac ceva curajos și absolut nou. Am citit de atâtea ori bloguri care m-au inspirat, m-au ajutat cumva și mă tot întrebam despre ce aș putea eu să scriu. Acesta este răspunsul și încercarea mea. Felul în care mă accept ca persoană care se gândește (poate prea mult) la ce face. Este ocazia mea să descopăr bloggingul ca pe o experiență care să mă îmbogățească, să mă provoace, sau măcar să-mi dau voie să greșesc încercând.

Bine ați venit pe blogul meu de actorie! :)

Ps: Încă am foarte multe de descoperit despre ce presupune să ai și să întreții un blog, multe lucruri tehnice (etichete, butoane, foarte multe opțiuni), așa că vă rog mult să aveți răbdare, o să-mi găsesc calea cât de curând!