water circles

Actorul și responsabilitatea

„If we agree that the actor must be aware of the world in which he lives in order to be an artist with a point of view, it must become equally clear that he needs not only to take control of his own destiny, but also to define where his true destination lies.” Uta Hagen

 

Am luat o pauză de la scris pe blog în februarie, când ceea ce se întâmpla în țară mă făcea să stau mai mult în stradă. Mă simțeam descurajată și fără sens, cumva, lipsită de mijloace reale de a “schimba ceva’’. Tot ce puteam să fac era să joc și să #rezist. S-au născut multe discuții atunci despre gradul de implicare al “politicului” în artă și invers. Despre dacă e ok sau nu să protestezi și “la locul de muncă”. Am zâmbit amar, am ascultat, am meditat, m-am revoltat… și apoi m-am dat cât am putut eu înapoi, pentru a putea gândi mai limpede, continuând să mă întreb: Ce pot face eu? Care e responsabilitatea mea?

 

Câteva luni mai târziu, m-am trezit mărșăluind din nou: contra violenței împotriva femeilor, sau pentru a nu uita ce s-a întâmplat la #Colectiv, etc. Mai mult, am dezvoltat (împreună cu Alex Călin) o campanie de strângere de fonduri pentru realizarea de manuale pentru elevii nevăzători. Asta e. Trăim într-o societate care ne dă continuu motive de revoltă, de protest, de acțiune. Practic asta face fiecare din noi, în felul lui: acționează , REacționează!

 

Pentru mine nu există dihotomie între om și actor. Fiecare actor e, în primul rând, om. Și n-o să cred pe nimeni care-mi spune că atunci când urcă pe scenă încetează să mai aibă opinii, dureri, aspirații și că e doar “la muncă”. Un fals “profesionalism” care ne ține într-o zonă confortabilă – ca nu cumva să supărăm pe cineva.

 

Dar rolul nostru, ca actori, nu e doar acela de a spune povești. E minunat, dar poveștile alea au un sens – aduc eroi în discuție, sau dimpotrivă, zmei, pe care îi descoperim, îi denunțăm, îi pedepsim. Ce sens ar avea poveștile dacă “zmeii” din viața reală n-ar fi nici măcar reclamați?! Cred că teatrul e despre viață. De aici provine, din viața reală, și are sens doar dacă o poate oglindi și afecta cumva. Dacă oamenii pleacă puțin mai liberi (în gândire), mai sinceri, mai curajoși de la teatru.

 

Pentru mine, acesta e sensul marșurilor, al haștag-urilor, al petițiilor, și tuturor formelor de protest. În primul rând pentru a reclama o problemă, un “defect” al societății, dar și pentru a demonstra că există (totuși) solidaritate. “Un abuz e un abuz.” – indiferent că se întâmplă într-o relație personală, profesională, sau în relația individului cu statul. Și simt că abia acum învățăm să vorbim despre asta. E nevoie de mult curaj, dar solidaritatea și empatia există și funcționează – au fost cele mai frumoase “cadouri” aduse la lumină de cele mai mari nenorociri, în ultimii ani. Ieșeam în stradă doar ca să tăcem împreună. O emoție ciudată care combina bucuria de a nu fi singur, cu groaza că “puteam fi eu acolo”, sau că “poate fi tot mai rău”.

 

Suntem cu toții oameni. Suntem oameni-actori. Și omul-actor vede, gândește, are nevoi, are frici, are planuri, are dorințe, are multe lucruri de spus – și alege să le spună prin actorie. Așa poate el comunica, așa poate el percepe și face parte din lume. Este esențial pentru el să-și formeze (și să-și antreneze) gândirea critică și un punct de vedere, altfel nu ar putea “povesti” nimic. El e un creator, nu un executant. Un vorbitor. Unul privilegiat chiar, pentru că se află în theatron (<gr.) = locul din care se vede. Nu am putut niciodată să uit această definiție – de la prima oră de Istoria Teatrului Universal, anul I – și cred că e din cauza responsabilității pe care o implică. “Locul din care se vede”. Timp de 2-3 ore cineva (actorul) stă pe o suprafață elevată (scena) și ceilați se uită la el. (Ce putere! Dar și câtă responsabilitate!) Actorii erau inițial mesagerii miturilor, ai zieilor, aveau rang de preot – cei care fiind “posedați de suflu divin” (<gr. enthousiasmos) transmiteau miturile esențiale, învățau gloata despre responsabilitate, despre ce se întâmplă când încalci regulile, când vrei/ceri mai mult decât meriți, despre hybris, despre păcat, despre pedeapsă… etc.

 

Rolul acesta s-a transformat, în timp, a devenit poate tot mai puțin religios, dar tot mai mult social, o reflexie constructivă a societății: Moliere, Shakespeare, Boal, Brecht – sunt creatori uriași care au scris și au lucrat în acord cu vremurile pe care le trăiau. Așa a apărut și teatrul social, din necesitate. Dacă mergeți la Macaz sau la Replika (în București) vă veți recunoaște în toate spectacolele lor, cu o acuratețe dureroasă, dar veți simți și o acută poftă de schimbare.

 

Până la teatrul social, însă, mă urmărește tema asta a responsabilității în viața de zi cu zi. Pentru că întrebarea nu mai e dacă „am vreo responsabilitate?”, ci „de unde începe ea?” Așa cum o simt acum, mi se pare că ea se propagă în niște cercuri concentrice și că începe, evident de la mine, de la fiecare din noi. Și în funcție de capaciatatea noastră de asumare cercurile de astea îi cuprind tot mai mult pe ceilalți. Dar ele există tot timpul, simultan. Așa cum o văd eu, responsabilitatea are cel puțin 5 “cercuri”:

  1. actorul – față de el însuși – disciplină, antrenament, program, informare, culturalizare, documentare, etc.
  2. față de partenerul său – “care, într-un fel, devine partenerul tău de viață. Dacă partenerul nu-ți răspunde sincer, nu-ți răspunde cât mai adevărat, riști să devii fals, riști să minți publicul, și asta e foarte grav” (Ștefan Iordache)
  3. față de proiectul la care lucrează ACUM – care e cel mai important din lume!
  4. față de public – la fiecare spectacol ai o singură șansă. Acei spectatori s-ar putea să nu mai revină niciodată.
  5. față de agora – față de ceilalți – O nedreptate pe care o sesizez și la care reacționez.

 

Asta mă duce cu gândul la Campanie, dar despre ea vă povestesc cu siguranță în post-ul următor! :) 

 

 

 

 

 

 

Prima zi de blog!

ana by Iulian Nan 

 “Caietul” meu de actorie

 

 

Astăzi este prima zi a blogului meu. Un blog despre actorie, despre experiența încercării de a afla ce e actoria, despre parcursul aventuros al actorului liber profesionist (în România!), despre viața privită prin “filtrul” actoriei. Actoria ca mod de viață.

 

Mi-am dorit să devin actriță din clasa a 8a… Aveam 15 ani atunci! Asta înseamnă jumătate din viața mea!!! M-am luptat să-mi urmăresc visul, să pot face teatru la liceu, la facultate, apoi am făcut și un masterat și un doctorat… totul din dorința de a aprofunda, de a căpăta noi cunoștințe și abilități, dar și experiență, din convingerea că “învățatul” actoriei nu se termină niciodată. Încă mai cred asta. Este un proces în care “sapi” tot mai adânc și cu cât te duci mai adânc, cu atât devine mai vast. Să descoperi actoria e ca și cum ai face scufundări într-un lac (aparent) în care te duci tot mai adânc, totul devine sălbatic, întunecat, dar apoi ți se deschide în față o vale subacvatică superbă, imensă, vie, colorată și realizezi că de fapt ești pe fundul unui ocean infinit.

Am călătorit prin lume făcând workshopuri pe metode despre care la universitate doar citisem. Am citit multe cărți, am lucrat cu tot felul de regizori și coregrafi, am căutat să am cât mai multă experiență, în săli mari, sau mici de tot, în baruri, în spații improvizate, sau în teatre de renume… și cu toate astea, când ajung la audiții/castinguri, sau la prima lectură mă simt din nou ca la început, în disconfort și total neîndemânatică, întrebându-mă dacă chiar am învățat ceva în toți anii ăștia.

Bineînțeles că în situații din astea nu prea ai ce să faci decât să lași tot ce știi deoparte și să-ți dai voie să experimentezi (cu grație și vulnerabilitate), să trăiești o experiență cu totul nouă și să vezi ce iese de acolo. (Sau să vezi ce iese din tine, acolo! :) )

Problema cu actoria e că uneori poate s-o ia razna destul de rău. Te poate sfâșia pe dinăuntru, poate să te facă să vrei să fugi urlând până pe partea cealaltă a Pământului. Dar într-un mod absolut bizar, te îndrăgostești de procesul ăsta. Este ca atunci când ești îndrăgostit iremediabil și uiți să mănânci, să dormi… Realizezi că râzi și plângi și lucrezi de 12 ore, sau poate 14, dar n-ai vrea să fii niciunde altundeva. Și apoi te simți recunoscător și norocos că ai reușit cumva să ajungi aici, să faci ceea ce iubești, cu oameni uluitor de talentați de la care înveți în fiecare moment, și mai iei și bani pt asta! :)

Sună patologic, știu, și poate că într-o anumită masură chiar e. Oamenii “normali” nu trec prin asta zi de zi, poate doar ocazional, în cele mai extraordinare momente ale vieții lor. Dar poate că fix pt extraordinarul ăsta ne și facem actori… Actoria îți poate provoca cele mai fericite, dar și cele mai groaznice momente din viața ta. Devine treaba ta, ca actor, să manageriezi cumva momentele astea și să le integrezi în viața ta personală, să îți găsești echilibrul prin celelalte aspecte ale ființei tale.

M-am hotărât să scriu despre experiențele asta. Și s-o fac public, ca să-mi întăresc angajamentul. M-aș bucura să aflu dacă aveți gânduri, preocupări sau experiențe similare. Întotdeauna îți prinde bine să știi că nu ești singur. Și de asemenea, dacă sunt poate alte aspecte legate de actorie care vă preocupă… vă rog să-mi scrieți mai jos, la comentarii.

Temele mele principale, sau categoriile (în termeni de blogging :) ) includ:

1.Repetiții

2.Spectacole

3.Workshopuri

4.Filmări

5.Ședințe foto

6.Evenimente relevante. Festivaluri. “Exerciții de generozitate.”

7.Întâlniri cu profesioniști remarcabili

Blogul meu e un exercițiu, o provocare să fac ceva curajos și absolut nou. Am citit de atâtea ori bloguri care m-au inspirat, m-au ajutat cumva și mă tot întrebam despre ce aș putea eu să scriu. Acesta este răspunsul și încercarea mea. Felul în care mă accept ca persoană care se gândește (poate prea mult) la ce face. Este ocazia mea să descopăr bloggingul ca pe o experiență care să mă îmbogățească, să mă provoace, sau măcar să-mi dau voie să greșesc încercând.

Bine ați venit pe blogul meu de actorie! :)

Ps: Încă am foarte multe de descoperit despre ce presupune să ai și să întreții un blog, multe lucruri tehnice (etichete, butoane, foarte multe opțiuni), așa că vă rog mult să aveți răbdare, o să-mi găsesc calea cât de curând!