Blogul meu de actorie

Gândurile unui actor LIBER(profesionist)

20170115_173358

De ce ai ales actoria?

Pentru mine asta e cea mai grea întrebare din lume. Mi se pare tot timpul prea personală și imposibil de găsit un singur răspuns pentru ea.

Cred că „atracția” către actorie începe la o vârstă foarte fragedă, în copilărie, la un nivel inconștient. Pe lângă curiozitate –  pe care o avem din naștere și pe care mai târziu ne antrenăm pentru a o re-împrospăta și a o păstra – adăugăm tot felul „instrumente” esențiale pentru actorie precum observația și introspecția. Multă visare. Chef de joacă. Schimbări de rol. Luări de poziție. Lumi imaginare care devin reale într-un mod atât de natural! Totul există deja din copilărie, atât de simplu și de firesc!

Iar apoi, la un moment dat, e nevoie de un context de care să te „împiedici”: un curs de actorie, o școală, un club… un fel de „accident” în viața ta care te conduce către un alt fel de spațiu, în care reușești să-ți descoperi vocea, identitatea. Unde nu-ți mai e frică să-ți vorbești în public, unde poți inter(acționa) liber și curajos și chiar te mai și distrezi! Din momentul ăla nu prea mai vrei să părăsești locul respectiv, chiar dacă asta te cam „costă”…

Așa ajungi, inevitabil, la acel moment în care cineva te întreabă: De ce ai ales actoria? Sau: Cum a început? Când ai realizat că vrei să faci asta cu viața ta?  De fiecare dată când se întâmplă asta mă simt ușor hărțuită, mă fâsticesc și nu știu cum să răspund. Simt că orice răspuns aș da ar fi superficial, ușor ipocrit, sau, oricum, incomplet. Cred că (pentru mine) asta e cam la fel cu a întreba: De ce-l iubești pe cel de lângă tine? Ce te-a făcut să te îndrăgostești? Când și de ce crezi că s-a întâmplat asta? Chiar ar putea cineva să răspundă la asta, cu adevărat? E ceva atât de precis, care ar putea fi explicat așa? Eu nu cred. E ceva mult prea personal, și ar ieși oricum vag.

Exact ca în dragoste, lucrurile sunt mai complexe și foarte diferite pentru fiecare dintre noi. Ca să nu mai spunem că „jobul” în sine e atât de schimbător, și la fel sunt și nevoile noastre! O dată lucrezi cu toată implicarea pentru un singur proiect, iar peste câtva timp, alergi între trei teatre, încercând să mulțumești pe toată lumea și nu cumva să încurci programele. La fel de bine, într-un alt moment, s-ar putea să nu-ți dorești decât să te închizi într-o bibliotecă unde să fii doar tu și subiectul pe care îl cercetezi pasionat, care ar putea deveni „proiectul tău de suflet”. Uneori ești sărac, dar fericit – că lucrezi la o producție total independentă. Altă dată ai mulți bani, dar ești prea ocupat, jonglând între repetiții, workshopuri și spectacole, puse toate deodată, ca să mai apuci să simți vreun fel de împlinire. (Nu de alta, dar nu prea îți mai simți corpul…) Nici o zi nu seamănă cu alta! – chiar și acest aspect, uneori ți pare de nesuportat, alteori (de cele mai multe) – genial! 

Din această cauză mi se pare imposibil de găsit un răspuns complet pentru o întrebare atât de complexă. Motivațiile și nevoile tale, ca individ, sunt în continuă schimbare – dar e o întrebare foarte sănătoasă pentru tine însuți. Să te întrebi, să te miri, să suspectezi, să observi și apoi să te întrebi din nou. Îți păstrează actoria vie. Te ține motivat și recunoscător.

Chiar dacă nu reușesc să identific un moment specific care să mă „trimită” la actorie (și poate că există mai multe), am descoperit totuși, anumite detalii din copilăria mea care au devenit repere în felul în care mă raportez și acum la actorie. (Copiii sunt tot timpul inspiraționali, știm asta, e bine să-i observi cât mai des, dar „copilul tău” – varianta ta de copil cred că e chiar și mai relevantă pentru tine! E reperul tău, locul în care te întorci când te simți pierdut. 😉 )

Ideea e că deși nu am un răspuns pentru întrebarea din titlu, îmi place mult mai mult să mă uit după indicii. Aș putea să le numesc exerciții de actorie. S-ar putea să le recunoașteți:

  • Când te joci – SINGUR/Ă – cu păpușile și schimbi rolurile foarte des. Faptul că am crescut ca un copil singur (fratele meu a apărut mai târziu, în adolescență) – mi-a oferit ocazia să joc eu toate rolurile. :) Yey! Îmi aduc aminte că eram „vrăjitoarea cea era” și îmi torturam păpușa în chinuri groaznice, iar în secunda următoare apărea „zâna cea bună” (tot eu, evident), care o salva și rezolva situația. Putem s-o numim schizofrenie, sau tulburare de tip borderline, cum doriți, dar eu îmi aduc aminte că era: distractiv, incitant, că exista un conflict puternic de fiecare dată și că eram absorbită total de ce făceam! Ceea ce mă rog să se întâmple și acum, de fiecare dată când urc pe scenă. 

 

  • Să creezi „amintiri” care de fapt nu s-au întâmplat. Ups! Da, ați citit bine. Mi-a luat ani să realizez că „primul meu sărut” (de exemplu), nu a fost chiar cel pe care l-am povestit eu de-atâtea ori. Prietenele mele trăiseră deja experiența asta și cred că am simțit un fel de presiune că trebuie să vin și eu cu povestea mea. În același timp, nu voiam nici să „fușeresc” toată treaba și să mă pup, așa, cu primul venit, doar ca să am ce povesti. Așa că ceea ce am făcut de fapt (cred), este un mix de personaje reale în circumstanțe imaginare, care au dus la o povestioară captivantă, dar cu foarte multe detalii, extrem de realistă, pe care am povestit-o de atâtea ori, că am crezut-o și eu, pe bune, până la capăt! Ah, ce-aș vrea să mai pot face asta acum… 

 

  • Să-ți găsești libertatea. Așa cum se întâmplă în multe cazuri, și eu vin dintr-o zonă care „nu era pentru mine”. Pentru unii actori asta înseamnă matematică, ASE, Politehnică, etc. Pentru mine a fost pianul. Poate că vi se pare „tot pe-acolo”… credeți-mă, nu e. E cu totul altă lume, alt fel de a gândi, alt fel de a exprima. Uram să fiu privită când cântam la pian. Cu fiecare persoană care mă privea, performanța mea scădea, mă simțeam tot mai slabă, tot mai intimidată, și cântam mult mai prost decât atunci când eram singură sau cu profa. Iar acum, nu știu cum să fac să aduc tot mai mulți oameni la teatru. Acum simt organic nevoia de a ave pe cineva căruia să-i spun „povestea” mea, să-i împărtășesc ce am descoperit și care-i expresia pe care am găsit-o. Schimbarea aceasta de perspectivă asupra publicului pentru mine a fost eliberatoare. Mi-a oferit scop, sens, curaj, am scăpat de presiunea de a fi privită și judecată. ( Cum era la concursurile de pian, ca la olimpiadă: punctaje, baraje, note, sutimi, tehnică, material impus, competiții care nu au nicio legatură cu arta și care îți iau orice bucurie de a cânta. Mă rog, „nu era pentru mine”.) Prin actorie, în schimb, am descoperit treptat că atunci când joci atenția se mută de la tine la celălalt – că ai atât de multe lucruri de făcut, de afectat, de influențat, de comunicat!-  și că, de fapt, tot ce faci e mai mult despre conținut decât despre formă! Pentru un copil timid și introvert ca mine, asta a fost o schimbare radicală, mi-a deschis o cu totul altă lume în față. Mi-a dat ocazia să caut conținutul meu și a creat necesitatea de a mă conecta la celălalt.

 

  • Să-ți schimbi planurile profesionale tot timpul. O altă chestie simpatică pe care mi-o amintesc este întrebarea: ce vrei să te faci când o să fii mare? Nu sunt sigură ce-și amintesc ai mei despre asta, dar eu țin minte că răspundeam de fiecare dată altceva. Avocat, doctor, astronaut, arheolog, cam orice fel de cercetător, de fapt… Depinde (evident), de ce carte citeam sau de ce film vedeam. Ideea e că nu voiam doar una, ci pe toate. E unul din „plus”-urile actoriei, faptul că poți experimenta de fiecare dată altceva. Un compromis destul de convenabil aș putea spune. Îmi hrănește atât nevoia de descoperire, de cercetare, cât și cea de experiențe noi, de aventură.

 

Mi s-a părut amuzant să caut indicii printre amintiri. Habar n-aveam ce presupune actoria când m-am apucat de ea. Și în continuare nu  aș putea spune cum e ea „în general”, nu am nicio idee despre cum e ea pentru ceilalți. E un proces atât de personal și ține atât de mult de descoperirile și interpretările fiecăruia, încât sunt sigură că poveștile noastre sunt unice. Pentru că actoria e altfel, de fiecare dată, e un mod de a trăi, un mod de a privi lucrurile din jurul tău. Care e povestea ta? Care sunt indiciile tale? Știi cum ai „ajuns” la actorie? Când te-a prins „microbul”? (Ciudată expresie, nu-i așa?) Sau despre primele spectacole văzute, îți mai aduci aminte? Poți să-ți dai seama cum te-au influențat?

 

Să aveți o zi faină, să vă dați timp să meditați, să vă jucați cu amintiri faine și întrebări bune!

 

Timp vs. bani

do-less-with-more-focus

Timpul este o resursă mult mai valoroasă decât banii. Cu gândul ăsta mi-am început eu anul. Așa s-a și născut hotărârea ca anul ăsta „să fac mai puține lucruri, dar mai bine”. După un final de 2016 total razna, când atinsesem pentru prima dată în viața mea paradoxul corporatist: „am mulți bani, dar nu mai am timp să-i cheltui”… am simțit nevoia stringentă de ordine și reprioritizare. Căutând ceva concret de care să mă apuc, în acest sens, mi-am dat seama că sunt două direcții, două „teme” care mă bântuie de mult:

  1. Să învăț să zic „NU”!
    Mie îmi vine cel mai ușor să accept majoritatea experiențelor care îmi apar în drum. Văd peste tot oportunităti de dezvoltare, găsesc tot felul abilități pe care nu știam că le am (și iată, pot să le exersez!) așa că sfârșesc prin a mă supra-încărca, de dragul noilor  provocări. Cred că de vină e un de de curiozitate, combinată cu un mare chef de experiențe noi, de aventură, (lucruri pe care le bănuiesc a sta undeva la baza alegerii mele de a face actoria), dar care pe termen lung duc la epuizare și superficialitate. Când ești tot timpul sub presiune, alergând între trei joburi, oricât de viu te-ar face să te simți adrenalina și multi-taskingul, cred că de fapt te îndepărtează progresiv de la performanță, ca artist, și de la împlinire, ca ființă umană. Pentru mine, așadar, provocarea anul ăsta va fi să învăț să aleg rapid (și să mă țin de asta) dacă chiar am nevoie de o „oportunitate”, sau dacă pot să spun, politicos, „nu, mulțumesc”, sau „stop”, sau „destul”. Cred că în fiecare secundă facem alegeri și îmi doresc ca alegerile mele să mă țină pe drumul propriu, să mă las deviată.

 

2. Time management.

Ah, această ieee magică a unui supliment de timp! Habar n-am ce înseamnă (încă), dar aș fi atât de recunoscătoare dacă ar funcționa! Am atât de multe agende pline de liste, de planuri, de proiecte care abia așteaptă să-mi fac timp pentru ele!…  Așa că abia aștept să-mi fac ordine, să nu mai simt că-mi neglijez nici antrenamentul, nici mica mea familie.

 

Bineînțeles că dacă ești ocupat, în actorie asta echivalează cu a fi antrenat, dar cred că pe termen lung, trebuie să te obișnuiești să te întorci „la game” constant. Să te întorci la sala de gimnastică, sau la aia de dans, la orele de canto, la orice tip de antrenament simți tu că îți este necesar. Mi se pare esențial să nu uităm că orice instrument neacordat cedează la un moment dat, sună fals, exact ca în muzică.

Mai mult, cred că starea mentală a unui actor ar trebui să fie tot „antrenată”. Asta o să-l facă mai viu, mai alert, mai prezent. E ceva la care putem lucra în fiecare zi: să citești, să scrii, să vezi filme, sau spectacole de teatu, să asculți muzică clasică (dar nu numai), să înveți să cânți la un instrument, sau să meditezi, orice tip de antrenament care îți liniștește mintea și te ajută să te focusezi e de apreciat și de practicat. „Claritatea precede măiestria” spune Robin Sharma. Exercițiile de respirație conștientă sunt, din nou, o practică de mare folos, mai ales atunci când ești „prea” ocupat și nu ai timp de un antrenament complet.

 

Întâmplător (sau nu), mi-au ieșit în „drum”, la început de an, două cursuri la care m-am înscris fără ezitare și pe care pot să vi le împărtășesc:

  1. Despre cum să ne setăm prioritățile – și cum să lucrăm apoi, aplicat, asupra lor. Este un curs de dezvoltare personală care mi-a fost recomandat, vă las un link aici către un articol și către cursul ținut de doamna Elisabeta Stănciulescu, pshiterapeut/coach.
  2. Corporealism – un curs de dans contemporan ținut de Florin Fieroiu la Linotip, un coregraf și un profesor pe care abia aștept să-l reîntâlnesc. Link cu detaliile evenimentului aici, poate ne vedem la dans!

Mi-am dat seama, citind articolul despre prioritizare, că dacă aș ști să fac asta bine, ambele „probleme” de care vorbeam la început s-ar rezolva de la sine. Aș reuși, în mod natural, să identific ce mă deviază de la planul meu și ar trebui refuzat, iar timpul nu ar mai fi un dușman, ci un aliat, poate chiar un factor motivațional. Iar al doilea curs pentru mine e ocazia ideală de a ieși din comoditatea/relaxarea de sărbători, de a intra iar în starea de „cantonament” specifică stagiunii și m-ar ajuta să lucrez la flexibilitatea și sensiblitatea corpului meu, așa cum trebuie să fie un „instrument acordat”, că tot ziceam. Sunt foarte entuziasmată și abia aștept să mă apuc de treabă! (Deși programul pe ianuarie deja se anunță provocator. 😉 ) 

Voi cum stați cu prioritățile? Se stabilesc de la sine, sau folosiți câte un moment ca cel de început de an pentru a le ordona? Cum reușiți să vă manageriați timpul, programul, echilibrul profesie-viață personală, ca liber profesioniști? Pentru mine e o provocare continuă.

 

Vă urez un an nou cu multă inspirație, antrenamente solicitante, proiecte provocatoare, multă energie pozitivă, concentrare și profunzime în tot ce faceți!

 

ps: Andy Szekely spune, într-o conferință, că ar trebui să fim conștienți că toate resursele sunt nelimitate (inclusiv banii), pot varia, dar singura resursă care nu variază, care este limitată este timpul. El doar se consumă. (Cel puțin așa cum îl putem noi percepe și controla acum. :)) Iar pentru mine ăsta e un gând care mă face să reevaluez felul în care aleg să-mi petrec timpul. Momentul ăsta nu se va mai repeta niciodată. Carpe diem!

uta-hagen

Uta Hagen – Respect pentru Actorie

Vă fac cunoștință cu Uta Hagen – o actriță excepțională și o profesoară absolut genială. O cunoaștem din filme, dar mai ales din cursurile ei de actorie predate la HB Studio, ale căror filmări au devenit esențiale în universitățile de profil din mai toate colțurile lumii. Este cunoscută prin felul în care a adaptat metoda lui Konstantin Stanislavski (prin exerciții practice) la nevoile actorilor din occident. Uta Hagen și-a dorit ca Arta Actorului să fie luată în serios, să fie bazată pe o tehnică profesionistă, concretă, care să pregătească „instrumentul” actorului pentru a funcționa de fiecare dată. A inventat exerciții pe care actorul să le poată face singur, dorindu-și ca și el să-și poată lucra „gamele” singur, în fiecare zi. Așa cum fiecare artist (muzician, pictor, dansator) își poate exersa singur tehnica, și actorul ar trebui să se poată desprinde de „scuza” dependenței de colegi, de spații de repetiții sau teatre.

Uta Hagen a pretins “Respect pentru Actorie” – așa cum se numește prima sa carte. Și-a dorit ca actoria să nu fie doar un meșteșug, dar o profesie respectată. A căutat dincolo de inspirație, de întâmplător, de talent, sau de „o zi bună”. A continuat să joace, dezvoltând în paralel o carieră pedagogică. Notele, cursurile, cărțile ei sunt pline de sfaturi practice, bazate pe experiență scenică. Are o abordare foarte directă, foarte sinceră de a trata dificultățile parcurse de actor în procesul scenic, iar exemplele folosite sunt situații dezarmante, recognoscibile de orice actor sau student la actorie.

Cărțile Utei Hagen sunt o lectură obligatorie indiferent de nivelul de pregătire. Sunt ușor de înțeles pentru începători, și edificatoare pentru cei cu experiență. Unii termeni care au intrat în vocabularul uzual al școlilor de actorie de la noi sunt deseori înțeleși greșit, sau discutați într-un sens prea larg, așa că în timp riscă să-și piardă utilitatea, pot deveni vagi sau doar informaționali. Ei bine, aici e sursa. Una dintre ele. Cărțile ei sunt un instrument bun și pentru cei cu multă experiență teatrală, cărora le-ar prinde bine puțină (re)organizare a tehnicilor și cunoștințelor acumulate. O adevărată recapitulare cu explicații, exemple și mai ales exerciții!

Uta Hagen a fost o actriță de origine germană, care a crescut în America și a devenit una dintre cele mai apreciate actrițe de pe Broadway, fiind cunoscută pentru roluri mari ca Nina (Pescărușul), Desdemona (Othello) sau Martha (Cui îi e frică de Virginia Woolf?). Una dintre întâlnirile care i-au influențat major cariera a fost cea cu regizorul Harold Clurman, pe care l-a întâlnit la Cui i-e frică de Virginia Woolf? (unde juca Blanche Dubois) și unde a avut cel puțin patru partneri în rolul Stanley, printre care Anthony Quinn și Marlon Brando. A devenit celebră ca profesoară la HB Studio, New York, o școală importantă de actorie fondată de soțul ei, Herbert Berghof (fost membru al Actors’ Studio). Printre studenții Utei Hagen sunt: Al Pacino, Jack Lemmon, Whoopi Goldberg, Liza Minelli, Sigourney Weaver, Amanda Peet and Mathew Broderick.

Vă las mai jos doar câteva citate, ca să vă tentez să-i căutați cărțile și să-i urmăriți lecțiile deschise (filmate). Am decis să păstrez fragmentele în engleză, pentru a nu pierde din claritatea mesajului lor.

  • Substitution. „I use the word substitution in a much broader sense. In fact, I could even prove that substitution can be used every moment of the actor’s homework and throughout rehearsal period for every stage of the work. Consequently, it can have its effect on every moment of the actor’s life on stage. I use substitution in order to „make believe” in its literal sense – to make me believe the time, the place, what surrounds me, the conditioning forces, my new character and my relationship to the other characters, in order to send me into the moment-to-moment spontaneous action of my newly selected self on stage.”
  • The Object Exercises: Endowment. „Almost nothing in our character’s life is what it is – but we must make it so! We endow the given circumstances, our own character, our relationship to others in the play, the place, each object we deal with, including the clothes we wear. All must be endowed with the physical, psychological or emotional properties which we want in order to send us richly into actions from moment to moment. And so, the example of turning an apple into an onion can be a beginning of comprehending that by turning one thing into another, or by supplying missing realities, actions may become sharper than usual, and that reality can be heightened instead of ordinary. It becomes a distilled reality, and that is what I love about it.”
  • Character. „Every actor should explore similar questions about his role. He should find the questions in the play and solve them for himself with identification. Whether he uses real or imaginary experiences, or both, is unimportant as long as he can believe in them and tap them when he needs them. This question-and-answer game continues until all possibilities for it are exhausted. To bring about a new me, with new but solid roots, need not to be discussed with the playwright, the director, or with fellow actors. It is secret laboratory work, and must stay secret. It is essential homework.”

 

Un „refresh” este întotdeauna binevenit. Uneori se întâmplă să dai peste un filmuleț, sau să găsești o carte în biblioteca unui prieten, să afli de un atelier pe o metodă despre care doar auzisei… sau să te întâlnești cu un partener de scenă care are cu totul și cu totul altă experiență decât tine. Fiecare „întâmplare” de genul ăsta este de fapt o nouă șansă, o nouă posibilitate de a te deschide, de a-ți îmbogăți cunoștințele, sau de a-ți schimba perspectiva. Dacă ți s-a părut până acum că sunt atâtea lucruri legate de un rol, de o repetiție, sau de o scenă primită la un casting care nu țin de tine, sau pentru care nu știi cum te-ai putea pregăti mai mult… ei bine, Uta Hagen demonstrează că sunt exerciții care pot fi făcute acasă, în timpul liber, sau la repetiții. Ea îi dă mult mai multă putere actorului, îl scoate de sub „umbrela” victimizării. Actorul nu mai este doar cineva care așteaptă să fie distribuit, sau regizat. Actorul lucrează constant asupra artei sale, conștient, programatic, el țintește sus, dar rămâne cu picioarele pe pământ. Cărțile Utei Hagen sunt rezultatul unei pasiuni uriașe pentru profesia noastră și vin în întâmpinarea nevoilor actorului modern. Castinguri, impresari, teatre de stat, dar și independente, turnee, music-hall-uri, școli private, dar și de stat, situația Americii din anii ’70 e uimitor de aproape de ce se întâmplă astăzi la noi. Sunt sigură că veți găsi ceva relevant acolo, ceva specific, pentru nevoile și dificultățile voastre. Cele două titluri majore sunt:

Respect for Acting

A Challenge for the Actor 

Iar lecțiile deschise le găsiți aici:

Uta Hagen’s Acting Class:

„A trăi cu precizia unui desen”*

beckett-fail-better

                       

             Foarte rar se întâmplă să fii liber, ca actor. Să te simți cu adevărat liber, în ciuda tuturor constrângerilor (aduse în mod natural de text, de regizor, de scenă). Să nu vrei neapărat ”să se-nțeleagă”, să placi, să te justifici, să explici. Să ai atâta încredere în ce faci încât să poți lăsa publicul să înțeleagă ce vrea el, nu ce vrei tu. Să lași puțin deoparte orgoliul tău de artist care vrea să se vadă, să fie apreciat și lăudat, și să dai voie autorului să zică ce are el de zis, prin tine. Să-ți asumi măcar o dată în viața ta de pe scenă că nu tu trebuie să te vezi, ci el. Să vezi luna, nu actorul care indică luna zice Yoshi Oida (în Actorul invizibil). Să fii ”cartea” pe care o deschide publicul. Și atât. Canalul de comunicare. Și ca orice carte, să-ți asumi că poate unora le vei stârni interesul, iar alții te vor închide după două pagini.

                         Să încerci o dată, cu sinceritate, să nu demonstrezi nimic. Nici că ești bun, nici că ai (re)inventat teatrul. Să-ți dai voie să te pierzi în forma și conținutul altcuiva, să-ți asumi rolul de mesager, care poate primi și înjurături,  sau uși trântite în nas, furia provocată de mesajul transmis. E minunat. E eliberator.      

                        Când am început să lucrăm la ”Suntem Ultimii 5” nu știam nimic, nici măcar cum o să se cheme. Asta a fost și salvarea noastră: nici unul dintre noi nu avea o părere preconcepută despre Beckett. Știam că unii îl încadrau la ”absurd” și că alții nu erau de acord cu asta, dar habar n-aveam în care tabără ar trebui să ne poziționăm. Am lăsat asta pentru altădată. La prima vedere ni s-a părut fascinant și greu – atât actoricește, ca tehnică și precizie cerute din scriitură, dar și pentru public (cititor/spectator), ca tip de codificare a limbajului, și ca ruptură față de tot ce era ”acceptabil” și ”comercial” în peisajul teatral românesc.

                        N-am avut timp să ne gândim la asta. Eram prea absorbiți de ”misterul Beckett” și de nebunia lui Mușoiu (regizorul) – Dragoș are un curaj care fascinează și care se molipsește; și o minte limpede, hotărâtă. Ne-am trezit așadar într-o căutare. Am vrut să descoperim împreună ”cum e Beckett”. Și mai mult, să vedem ce iese dacă facem cum a vrut el să facem. Eram ca niște copii care au descoperit o comoară și încearcă să descifreze harta împreună. Stăteam cu ochii în ”instrucțiuni” și încercam: ”Jucătorii (1, 2, 3, 4) măsoară cu pasul suprafața dată. Suprafața: un pătrat. Lungimea unei laturi: 6 pași. 1 intră prin punctul A, își parcurge întreg traseul și i se alătură 3.” Și tot așa.

                         Ok. Am zis: ”hai să vedem!” Pentru prima oară când toată lumea căuta cu aceeași intensitate. Fără să vrea să iasă în evidență, sau să-și impună părerea/gustul. A fost o experiență curată de laborator. Am văzut cum un grup de oameni mega talentați și cu experiență diversă s-au lăsat pe ei deoparte, au ieșit din propria zonă de comfort, și i-au permis lui Beckett să existe. E ca atunci când ești în fața a ceva foarte mare și forța aia te face să te pleci respectuos, chiar dacă nu știi de unde vine, ce înseamnă sau ce vrea să-ți transmită.

                       Pe 6 și 7 octombrie am scos premiera. Beckett n-a devenit ușor între timp. Nici nu avem pretenția că l-am înțeles până la capăt. Uneori am impresia că e ceva mult mai mare care se comunică prin noi, dincolo de ce suntem noi conștienți. Dar atunci când repetam, când încercam diverse propuneri pentru o scenă, un mers, o voce, puteam de la un moment dat să recunoaștem când ceva ”e Beckett” sau ”nu e Beckett”. E ca un fel de ureche care ți se ascute căutând prin întuneric. Apare un simț în plus, un instinct care te ghidează, pentru că ai fost sincer și ai respectact regulile.

                           ”Dance first, think later” zice Beckett. Asta am și făcut. Și n-aveți idee cât de eliberator a fost. Să te duci la teatru fără ”drame”, fără frici – că dacă nu știi nimic dinainte oricum n-ai nimic de pierdut… Să te poți antrena pentru precizia pe care o cere el. La fiecare pas, ritm, ton. Să ajungi la o formă atât de exactă încât mintea să nu-ți mai opună rezistență. Să te simți cu adevărat liber, în forma aia fixă.

                            A fost 100% un „laborator Beckett”. Sigur că ne-am întâlnit și cu publicul. Sigur că în capul nostru se sparg roșiile acum, nu al lui… Dar nu contează. Varietatea interpretărilor spectatorilor e fascinantă. Fiecare imaginează și duce munca noastră mult mai departe. Pentru mine a fost o lecție de curaj. Al lui Beckett – să nu uităm că el și-a asumat ceea ce nouă ni se pare ”revoltător” acum vreo șaptezeci de ani! Și tot atunci a dat celebra premieră  a spectacolului Breath– la care a strâns toată lumea bună din Londra – un spectacol care dura doar 25 secunde. Se auzea pentru 5 secunde un plânset de copil la naștere, apoi 10 secunde o inspirație profundă și 10 secunde o expirație; apoi din nou plânsetul, care era chiar finalul. Totul într-un dozaj perfect calculat. Nu cunosc pe nimeni de la noi care să-și poată asuma un asemenea val de furie și revoltă. A, ba da: Dragoș Mușoiu. Singurul „nebun” care a avut curajul să se bage în așa ceva, chiar de la început, cu atâta sinceritate și credință.

                      Iar nouă… sau mă rog, mie mi-a prins atât de bine! Pentru că după zeci de spectacole la care auzi constant ”se înțelege” sau ”nu se-nțelege”, aici am avut ocazia de a rămâne concentrată pe ce am de făcut, nu pe ce se înțelege. De asta s-au ocupat Beckett și Mușoiu. Iar Beckett a zis foarte clar că ”dacă aș fi știut mai multe despre personaje, ar fi fost acolo, în text”.

                               Gânduri pe post de concluzii:

  1. E cât e. Fiecare are voie să-și tragă propriile concluzii. ”Înțelege cine poate.” :) 
  2. Nu îl înjurați pe Beckett. Era de o sensibilitate sfâșietoare. Poate de aici și viziunea ”mai dark, așa”. Pentru că toate îl loveau direct, cu precizia și acuratețea cu care a scris. Eu îl bănuiesc cu o formă de autism, în cel mai frumos sens posibil, pentru că toate descrierile lui sunt extrem de senzoriale și de sensibile. Citiți proza lui scurtă, acolo veți găsi toate personajele. Sunt recurente.
  3. E ok să nu avem cu toții aceleași gusturi.
  4. E ok să ne explorăm și umbrele, nu doar lumina.
  5. E ok și dacă se întâmplă ca măcar o dată să simt ceva în loc să înțeleg.

 

PS: Poate că sună cam egoist ”necomercialul” ăsta pe care ni l-am asumat cu atâta mândrie. Și poate că e. Poate că e de-a dreptul infantil. Dar asta nu înseamnă că nu așteptăm și nu respectăm publicul. Ca orice spectacol, și al nostru are sens doar în prezența lui. Și avem atâtea de învățat din întâlnirea asta! Fiecare feedback e uimitor, e fabulos. În prima seară s-a râs la prima piesă, în a doua s-a aplaudat. Spectacolul, pe cât pare de fix, pe atât e de viu. Se reflectă diferit în ochii privitorilor și atmosfera din sală se modifică radical. E cea mai dementă experiență teatrală pe care am trăit-o până acum. Și într-un fel, poate cea mai intimă.

                               Dați-vă voie să greșiți! Dați-vă voie să experimentați, să căutați, să nu vă luați așa în serios, să greșiți, sau să displăceți măcar o dată! Cât de rău poate fi? Ce se poate întâmpla? Pentru mine, aici a început libertatea. Ca artist. Mi-am adus aminte de „Electra” (absolut genială, fabuloasă, cathartică) a lui Zholdak, unde ieșeau oamenii revoltați din sală și m-am simțit onorată și liberă.

                            ”Generația tânără vrea libertate.”Electra – Andryi Zhlodak, Teatrul Național din Macedonia.

 ”Suntem Ultimii 5” – Cinci piese scurte de Samuel Beckett face parte din programul 9G la TNB și următorul spectacol e pe 23. Hai la teatru! :)

*titlul este de fapt o trimitere (inconștientă) la cartea lui Eugenio Barba „O canoe de hârtie”. În capitolul A trăi cu precizia unui desen antropologul subliniază necesitatea rigorii pe care noi am explorat-o la „Suntem Ultimii 5”: „Acțiunea actorului e reală dacă e disciplinată de o partitură. Termenul de partitură (întrebuințat pentru prima oară de Stanislavski și reluat de Grotovski) aplicat actorului indică o coerență organică. Tocmai în virtutea acestei coerențe organice se poate duce munca asupra pre-expresivului ca și cum ar fi independentă de muncă asupra sensului (lucrării dramaturgice) și se poate orienta conform propriilor ei principii, ajungând la descoperirea unor semnificații care nu sunt evidente și instaurând dialectica procesului de creație între organizare și hazard.”

Și dacă tot am deschis cartea, vă las și un gând de-al lui Meyerhold, din același capitol: „Fantezia spectatorului lucrează astfel sub impactul a două impresii, una vizuală, alta auditivă. Aici stă distincția dintre teatrul vechi și teatrul nou: în cel din urmă expresia plastică și cuvintele sunt supuse fiecare ritmului care le e propriu și se pot chiar despărți.”