20170115_173358

De ce ai ales actoria?

Pentru mine asta e cea mai grea întrebare din lume. Mi se pare tot timpul prea personală și imposibil de găsit un singur răspuns pentru ea.

Cred că „atracția” către actorie începe la o vârstă foarte fragedă, în copilărie, la un nivel inconștient. Pe lângă curiozitate –  pe care o avem din naștere și pe care mai târziu ne antrenăm pentru a o re-împrospăta și a o păstra – adăugăm tot felul „instrumente” esențiale pentru actorie precum observația și introspecția. Multă visare. Chef de joacă. Schimbări de rol. Luări de poziție. Lumi imaginare care devin reale într-un mod atât de natural! Totul există deja din copilărie, atât de simplu și de firesc!

Iar apoi, la un moment dat, e nevoie de un context de care să te „împiedici”: un curs de actorie, o școală, un club… un fel de „accident” în viața ta care te conduce către un alt fel de spațiu, în care reușești să-ți descoperi vocea, identitatea. Unde nu-ți mai e frică să-ți vorbești în public, unde poți inter(acționa) liber și curajos și chiar te mai și distrezi! Din momentul ăla nu prea mai vrei să părăsești locul respectiv, chiar dacă asta te cam „costă”…

Așa ajungi, inevitabil, la acel moment în care cineva te întreabă: De ce ai ales actoria? Sau: Cum a început? Când ai realizat că vrei să faci asta cu viața ta?  De fiecare dată când se întâmplă asta mă simt ușor hărțuită, mă fâsticesc și nu știu cum să răspund. Simt că orice răspuns aș da ar fi superficial, ușor ipocrit, sau, oricum, incomplet. Cred că (pentru mine) asta e cam la fel cu a întreba: De ce-l iubești pe cel de lângă tine? Ce te-a făcut să te îndrăgostești? Când și de ce crezi că s-a întâmplat asta? Chiar ar putea cineva să răspundă la asta, cu adevărat? E ceva atât de precis, care ar putea fi explicat așa? Eu nu cred. E ceva mult prea personal, și ar ieși oricum vag.

Exact ca în dragoste, lucrurile sunt mai complexe și foarte diferite pentru fiecare dintre noi. Ca să nu mai spunem că „jobul” în sine e atât de schimbător, și la fel sunt și nevoile noastre! O dată lucrezi cu toată implicarea pentru un singur proiect, iar peste câtva timp, alergi între trei teatre, încercând să mulțumești pe toată lumea și nu cumva să încurci programele. La fel de bine, într-un alt moment, s-ar putea să nu-ți dorești decât să te închizi într-o bibliotecă unde să fii doar tu și subiectul pe care îl cercetezi pasionat, care ar putea deveni „proiectul tău de suflet”. Uneori ești sărac, dar fericit – că lucrezi la o producție total independentă. Altă dată ai mulți bani, dar ești prea ocupat, jonglând între repetiții, workshopuri și spectacole, puse toate deodată, ca să mai apuci să simți vreun fel de împlinire. (Nu de alta, dar nu prea îți mai simți corpul…) Nici o zi nu seamănă cu alta! – chiar și acest aspect, uneori ți pare de nesuportat, alteori (de cele mai multe) – genial! 

Din această cauză mi se pare imposibil de găsit un răspuns complet pentru o întrebare atât de complexă. Motivațiile și nevoile tale, ca individ, sunt în continuă schimbare – dar e o întrebare foarte sănătoasă pentru tine însuți. Să te întrebi, să te miri, să suspectezi, să observi și apoi să te întrebi din nou. Îți păstrează actoria vie. Te ține motivat și recunoscător.

Chiar dacă nu reușesc să identific un moment specific care să mă „trimită” la actorie (și poate că există mai multe), am descoperit totuși, anumite detalii din copilăria mea care au devenit repere în felul în care mă raportez și acum la actorie. (Copiii sunt tot timpul inspiraționali, știm asta, e bine să-i observi cât mai des, dar „copilul tău” – varianta ta de copil cred că e chiar și mai relevantă pentru tine! E reperul tău, locul în care te întorci când te simți pierdut. 😉 )

Ideea e că deși nu am un răspuns pentru întrebarea din titlu, îmi place mult mai mult să mă uit după indicii. Aș putea să le numesc exerciții de actorie. S-ar putea să le recunoașteți:

  • Când te joci – SINGUR/Ă – cu păpușile și schimbi rolurile foarte des. Faptul că am crescut ca un copil singur (fratele meu a apărut mai târziu, în adolescență) – mi-a oferit ocazia să joc eu toate rolurile. :) Yey! Îmi aduc aminte că eram „vrăjitoarea cea era” și îmi torturam păpușa în chinuri groaznice, iar în secunda următoare apărea „zâna cea bună” (tot eu, evident), care o salva și rezolva situația. Putem s-o numim schizofrenie, sau tulburare de tip borderline, cum doriți, dar eu îmi aduc aminte că era: distractiv, incitant, că exista un conflict puternic de fiecare dată și că eram absorbită total de ce făceam! Ceea ce mă rog să se întâmple și acum, de fiecare dată când urc pe scenă. 

 

  • Să creezi „amintiri” care de fapt nu s-au întâmplat. Ups! Da, ați citit bine. Mi-a luat ani să realizez că „primul meu sărut” (de exemplu), nu a fost chiar cel pe care l-am povestit eu de-atâtea ori. Prietenele mele trăiseră deja experiența asta și cred că am simțit un fel de presiune că trebuie să vin și eu cu povestea mea. În același timp, nu voiam nici să „fușeresc” toată treaba și să mă pup, așa, cu primul venit, doar ca să am ce povesti. Așa că ceea ce am făcut de fapt (cred), este un mix de personaje reale în circumstanțe imaginare, care au dus la o povestioară captivantă, dar cu foarte multe detalii, extrem de realistă, pe care am povestit-o de atâtea ori, că am crezut-o și eu, pe bune, până la capăt! Ah, ce-aș vrea să mai pot face asta acum… 

 

  • Să-ți găsești libertatea. Așa cum se întâmplă în multe cazuri, și eu vin dintr-o zonă care „nu era pentru mine”. Pentru unii actori asta înseamnă matematică, ASE, Politehnică, etc. Pentru mine a fost pianul. Poate că vi se pare „tot pe-acolo”… credeți-mă, nu e. E cu totul altă lume, alt fel de a gândi, alt fel de a exprima. Uram să fiu privită când cântam la pian. Cu fiecare persoană care mă privea, performanța mea scădea, mă simțeam tot mai slabă, tot mai intimidată, și cântam mult mai prost decât atunci când eram singură sau cu profa. Iar acum, nu știu cum să fac să aduc tot mai mulți oameni la teatru. Acum simt organic nevoia de a ave pe cineva căruia să-i spun „povestea” mea, să-i împărtășesc ce am descoperit și care-i expresia pe care am găsit-o. Schimbarea aceasta de perspectivă asupra publicului pentru mine a fost eliberatoare. Mi-a oferit scop, sens, curaj, am scăpat de presiunea de a fi privită și judecată. ( Cum era la concursurile de pian, ca la olimpiadă: punctaje, baraje, note, sutimi, tehnică, material impus, competiții care nu au nicio legatură cu arta și care îți iau orice bucurie de a cânta. Mă rog, „nu era pentru mine”.) Prin actorie, în schimb, am descoperit treptat că atunci când joci atenția se mută de la tine la celălalt – că ai atât de multe lucruri de făcut, de afectat, de influențat, de comunicat!-  și că, de fapt, tot ce faci e mai mult despre conținut decât despre formă! Pentru un copil timid și introvert ca mine, asta a fost o schimbare radicală, mi-a deschis o cu totul altă lume în față. Mi-a dat ocazia să caut conținutul meu și a creat necesitatea de a mă conecta la celălalt.

 

  • Să-ți schimbi planurile profesionale tot timpul. O altă chestie simpatică pe care mi-o amintesc este întrebarea: ce vrei să te faci când o să fii mare? Nu sunt sigură ce-și amintesc ai mei despre asta, dar eu țin minte că răspundeam de fiecare dată altceva. Avocat, doctor, astronaut, arheolog, cam orice fel de cercetător, de fapt… Depinde (evident), de ce carte citeam sau de ce film vedeam. Ideea e că nu voiam doar una, ci pe toate. E unul din „plus”-urile actoriei, faptul că poți experimenta de fiecare dată altceva. Un compromis destul de convenabil aș putea spune. Îmi hrănește atât nevoia de descoperire, de cercetare, cât și cea de experiențe noi, de aventură.

 

Mi s-a părut amuzant să caut indicii printre amintiri. Habar n-aveam ce presupune actoria când m-am apucat de ea. Și în continuare nu  aș putea spune cum e ea „în general”, nu am nicio idee despre cum e ea pentru ceilalți. E un proces atât de personal și ține atât de mult de descoperirile și interpretările fiecăruia, încât sunt sigură că poveștile noastre sunt unice. Pentru că actoria e altfel, de fiecare dată, e un mod de a trăi, un mod de a privi lucrurile din jurul tău. Care e povestea ta? Care sunt indiciile tale? Știi cum ai „ajuns” la actorie? Când te-a prins „microbul”? (Ciudată expresie, nu-i așa?) Sau despre primele spectacole văzute, îți mai aduci aminte? Poți să-ți dai seama cum te-au influențat?

 

Să aveți o zi faină, să vă dați timp să meditați, să vă jucați cu amintiri faine și întrebări bune!

 

No Comments

Post a Comment